sâmbătă, 26 februarie 2011
let the right one in
Nu stiu cum se face ca cele mai misto melodii sensibiloase sunt in filmele cu vampiri. Am dat adineauri, intamplator, peste melodia asta si m-a insotit vreo ora. Cat despre film, l-am vazut acum vreo 2 ani si mi-a placut. Merita vazut 100%.
joi, 17 februarie 2011
duminică, 6 februarie 2011
un fel de ruga
In desert, in pesteri m-am retras
Inca nu sunt singura, sunt impovarata
De atata imposibilitate a realului
De care orasul colcaie
De tiparele stramte care ne chinuie fara sa-mi fie proprii
De iluzii ale unor urcusuri pe trepte de tarana moarta
Care abia ajunse in varf ii fac sa vada golul din ei
Chemandu-si, prea tarziu, suflul sfant peste treptele ramase in spate
Prizonieri ai aceleasi iluzii, confundand acel suflu
Cu zbaterile trufiei si linistirea lor efemera.
Trist mi-e sufletul, pacatuind de lacomie
Lacomia uitarii ca in fata Ta, Doamne,
Ne infatisam singuri
Iar Tu numeri doar maretia iubirii
Care construieste cu smerita cutezanta.
vineri, 28 ianuarie 2011
ayn rand
http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand
etica egoismului rational si prin asta virtuos ..:) bullshit
sunt de acord ca altruismul asa cum e predicat actualmente de societatile profund occidentale (voi explica, poate, mai tarziu ce inteleg exact prin asta), respectiv de morala catolica asa cum e "popularizata" de secole, are ceva putred si infinit ipocrit (asta e aproape un loc comun si nu voi insista) si prin asta diabolic, insa a predica suspendarea/sacrificarea simtirii e o prostie. e la fel de diabolic precum lucrul la care a aparut ca reactie, adica exact acel altruism pervers care de exemplu a dat nastere etatismului care a dat nastere comunismului sau nazismului etc etc.
"obiectivismul"cade in cealalta extrema, opunand unor astfel de doctrine un individualism controlat de ratiune, uitand ca tocmai acest individualsim se bazeaza pe dorintele individului, oricat de strabatute de ratiune ar fi acestea si oricat de orientate spre "productie" ar fi. simtirea e cea care da motivatia spre a produce. ratiunea e doar un mijloc. acum deja trec la viata la nivel micro, a indiviului. da, fericirea proprie e scopul final (nascut din simtire!!), insa fara a fi in acord cu adevarul revelat, si nu gandit(primul il desvarseste pe al doilea, iar al doilea fara primul nu are putere de creatie), aceasta fericire e una iluzorie si fragila. cand zic adevar revelat ma refer la iubire, in sensul christic, dar si platonic (adica acel eros care pune lucrurile in miscare - iubirea platonica e una din expresiile consacrate si folosite profund gresit on a daily basis :)) n-are nimic a fac cu romantism, sex sau lipsa acestuia, nici macar nu se refera la relatile dintre oameni..:)) sa fie clar!) dpdv al "pune lucuruile in miscare" nu exista diferenta intre christic si platonic, christic aduce in plus dimensiunea sacrficiului pt o alteritate umana, sacrificiu pe care catolicul "imitatio dei" il preia in mod eronat si cu o trufie disimulata siesi. de ce zic asta? pt ca numai dumnezeu - adica christos isi poate permite luxul maret de a se sacrifica in mod genuin pt oameni, este singurul capabil sa o faca. de fapt este singurul capabil de altruism real, in cel mai profund sens. iar o expresie concludenta a pervesitatatii la care a dat nastere societatea pe care ayn rand o critica ar putea fi, in sensul asta, de exemplu,actele filantropice ale bogatilor comercianti de arme, de exemplu.
revenind la "obiectivism" - orice doctrina care face abstractie (de fapt care neaga) grauntele de dumnezeire din individ (la care se poate ajunge prin simtire, doar, si care il face sa fie mai mult decat un individ, intr-un sens teleologic) este o doctrina arida care raspunde doar nevoilor pentru o "baza concreta" unor constiinte suprasaturate de caracterul teoretic al unor idealuri care nu au nicio vina ca sunt prost intelese si aplicate si care dau nastere unor ipocrizii de genul celor carora vorbeam mai sus. da, si eu condamn ceea ce ayn rand numeste "second-handers" (acei oameni care traiesc prin intermediul altor oameni, punandu-se pe ei mai prejos decat acestia). si eu condamn sacrificiul de sine pe altarul altor individualitati decat cea proprie (pentru ca un astfel de tip de altruism e o ipocrizie, niciun om nu s epoate pune cu adevarat mai prejos decat alt om si/sau in slujba altor indivizi - iertare, maica tereza, stiu ca altruismul tau a fost genuin prin efecte, dar daruindu-te pe tine te-ai daruit lui dumnezeu, de fapt, si deci tie, in adevaratul sens, profund egoist dar si laudabil - cum spunea si nu mai stiu care filosof roman "sfintele au fost niste perverse" sau ceva de genul asta). insa a predica sacrificiul altora pe altarul propriului individualsim este: 1) paradoxal, exact cu a recunoaaste necesitatea existentei acelora care se sacrifica. prostia lor e ca se sacrifica unui alt individ, in loc sa se sacrifice propriului graunte de dumnezeire din ei insisi (ca maica tereza... una din cele mai egoiste - in sensul bun - fiinte ale secolului 20). 2) a te invarti in cercul propriilor slabiciuni (pe care narcisismul nietzcheean la care duce negarea lui dumnezeu il ignora) . iar dumnezu e iubire. deci nu poti proceda metodic cu dumnezeu, pt ca iti va scapa printre degetele ratiunii vesnic. si nu poti proceda metodic cu iubirea, pt ca it va scapa printre aceleasi degente, la fel de vesnic. poti proceda metodic cu tine insuti doar (asta inseamna constientizarea slabiciunii) insa locul catre care te duce metoda este locul acelui garunte din tine unde salasuieste dumnezeu si/sau iubirea. constientizarea prin simtire a acelui graunte da puterea de a lupta cu propriile slabiciuni si a actiona impotriva lor, pentru binele tau, pentru tine, intru dumnezeu. eroarea pe care "obiectivismul" o face, cred, e de a pune semnul egalitatii intre slabiciune si acel graunte, pe cand slabiciunea este exact rezultatul (mai mult sau mai putin evident) al indepartarii de el si al sclaviei in fata contingentei si taranei, pe care ratiunea umana (oricat de inteligent ar fi cel care o foloseste) nu o poate eluda.
nu cred ca oamenii sunt natural altruisti, cred ca sunt natural egoisti, insa asta nu e ceva rau decat in momentul in care uiti ca oamenii, cu ratiunea lor, sunt supusi greselii. si in care uiti de iubire si dumnezeu. ideea e sa iei acel egoism si sa il pui in in slujba nici vreunui "greater good", dar nici in slujba ta insuti si atat. morala are un renume prost parte pentru ca se refera la un sistem de regului de coercitie. adevarata morala e cea care ar face apologia simtirii intru dumnezeu, numai ca aceasta simtire e greu de atins. am lucrat ani de zile cu copii si tind sa cred ca ei au aceasta simtire, am vazut chiar si momente ale pervertirii lor generate de lumea "reala", a adultilor (generata, la randu-i, de blestemul originar - omul va lucra pamantul si va trai din roadele acestei munci) si am vazut cum bucati din aceasta simtire erau intristate apoi ucise de "tarana" brutala a "prozaismului" nepriceperii, neatentiei si intunericului pe care lumea adulta, a realitatii, a celor care "muncesc pamantul", le poate crea. dar din pacate, la copii e un soi de "simtire oarba" si de aceea, crescand, devenind adult, individul are datoria sa se foloseasca de ratiune in contextul luptei pentru roadele pamantului pentru a-si pastra si constientiza si a duce cu el si a se pastra aproape de acea simtire. singura sansa a unui individ care "devine" e sa nu uite ca trebuie sa"devina" spre acel si in jurul acelui graunte. sngura sansa e iubirea, in orice forma. iubirea creeaza (cat si-o fi iubit einstein munca...!), iubirea naste aspiratia spre lumina, si e singura care se folosete cum trebuie de ratiune, pt ca nu individul o foloseste in acel moment, ci dumnezeu din individ, tinderea din individ catre dumnezeu, de fapt. de aceea, singura cale de a iubi real un alt individ e smerenia in fata propriei tale iubiri si in fata iubirii lui. e de fapt smerenia fata de acel graunte. din tine si din el, si mai ales fata de acel ceva de dincolo de tine si de el in virtutea caruia exista cele 2 graunte. tocmai de aceea iubirea te impiedica sa minti.
diferenta dintre iubirea slaba, supusa contingentei, si cea adevarata, in care lucuriel se aseaza firesc, este ca in primul caz se uita de acel ceva de dincolo, campul constiintei ingustandu-se si limitandu-se la mundan si rational (ratiunea fara iubire nu-si gaseste rostul, iar iubirea fara ratiune e un rost orb - ca in cazul exemplului cu copiii), iar astfel tarana invinge si omul ramane fara zbor, fara acea iesire din el insusi reala, invartindu-se in cercul vicios al neincrederii puse (justificat, de altfel) de ratiune, care in felul asta devine, biata de ea, doar un caine de paza pentru simtire si atat. e un fals egoism, un egoism pagubos care "isi fura singur caciula", in the end.
in cel de-al doilea caz, individul iese din el insusi nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului un alt graunte, dar consubstantial de asemenea cu acel ceva pe care il numim de regula si il numesc si eu aici "dumnezeu". atunci grauntele e liber, cu adevarat, sa creeze, iar ratiunea si simtirea merg impreuna, fara sa fie vreuna din ele far calauzitor celeilalte sau fara sa mai existe conflict intre cele doua. voi reveni mai tarziu la problema cu "nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului", pentru ca asa cum e spusa aici e vulnerabila si simt nevoia sa o explic mai mult, intrucat e una din cheile de bolta ale argumentarii. deocamdata, insa, merg mai departe:
m-a facut sa zambesc faptul ca doamna rand il critica pe kant... si in acelasi timp spune "omul in sine e un scop". acestea sunt chiar cuvintele lui. cred ca rand, vorbind despre dimensiunea sociologica si politica a acestei ziceri ii da dreptate lui kant fara sa vrea (sau fara sa stie?). kant porneste de sus si ajunge la asta, rand porneste de jos si ajunge la asta. si amandoi au dreptate, in final..:) numai ca rand refuza sa treca pe la acel "sus" al lui kant care a generat zicerea ("sus" fara de care orice demers pro-individ - fie ca e sinele fie ca e altul - e steril, asa cum am aratat mai sus).
pot sa inteleg diferenta de sens in care aceasta sintagma este predicata in cele 2 sisteme. insa kant explica magistral (facand apel la acea consubstantialitate dintre grauntele din om si dumnezeu) de ce omul este un scop in sine. numai ca nu diferentiaza cum se intampla asta in cazul sinelui si in cazul alteritatii, ramanand, rigid, la enuntarea unui "trebuie" cam opresiv, care face abstractie de egoismul natural al omului. eu vin, intorc putin sensul kantian si zic (facand apel exact la consubtantilaitate cu dumnezeu a grauntelui) : " individul trebuie sa fie un scop in sine pentru sine insusi" (mai bine spus, "propriul graunte de dumnezeire din individ trebuie sa fie un scop pentru individul insusi"). unde a gresit poate kant, lasand loc unor interpretari de genul celei pe care banuiesc ca rand i-a dat-o, este ca a lasat "prea sus" acest principiu, predicandu-i, in acelasi timp, aplicarea si la alteritate si legand-o de apologia unui altruism constipat intr-o paradigma nerealista care a dat nastere exact perversitatii de care vorbeam la inceput. iar rand se strecoara, poate, fix in aceasta ditsanta prea mare intre principiu si aplicabilitatea lui, intre acel "trebuie" kantian (care se opreste in afara individului, la seamanul lui, fara sa se intoarca, "egoist", prin dumnezeu, in sinele indvidului) si, respectiv, lipsa unui "de ce trebuie" cu radacini in sinele individual realiste si prin asta pragmatice (radacini pe care principiul, ramas suspendat prea sus, le-ar gasi, repet, egoiste).
acum o sa spun unde cred eu ca rand greseste, la randu-i, avantandu-se simplist si cu capul inainte intr-un "prea jos" pe care unii l-au numit, pe buna dreptate, cred, excesiv de "pamanatesc". pur si simplu il neaga pe dumnezeu si duce totul in individ, fara sa ii mai dea sansa de iesire din sine altfel decat prin intermediul ratiunii, iar asta genereaza un alt tip de opresiune. care sunt valorile dupa care individul ,atat in sens psihologic, cat si sociologic si politic, trebuie sa se ghideze? propria-i ratiune, zice rand, iar asta duce imediat la un elitism de tip nietzcheean a carui invaliditate aproape evidenta am aratat-o mai sus. dar asta e doar un efect. dpdv al scopului, teoria nu se sustine pt ca face apel la mijloacele gresite si e confuza in ce priveste cauzele (motivatia). altfel spus, eu zic ca obiectivismul nu exista, pt ca obiectivitatea nu exista. da, de acord, absolutul poate fi cea mai perversa capcana, insa mi s epare o forma de capitulare mascata sa mergi pe alt drum decat cel in care vei intalni absolutul, doar ca eviti sa te confrunti vreodata cu deslusirea lui si efortul de a-i obiectiva (in senul aristotelic de "a actualiza") manifestarile (kant a facut invers, s-a dus fix in bratele lui dar a fost atat de "luat pe sus" incat a uitat sa se mai intoarca in sine). iar faptul ca obiectivitatea umana (ca oferita de ratiunea pura) nu exista e ceea ce spune si el (de aceea, poate, rand il uraste atat de mult). facand apologia ratiunii fara rezervele si conditionarile legate de simtire (atentie, ma refer la acea simtire a lui si intru dumnezeu in tine si in afara ta), obiectivismul ramane prizonier fara sa vrea unei simtiri "pamantesti", transformand individul intr-un animal social dotat cu ratiune si atat. nu rezolva problema, ci o neaga.
daca absolutizarea excesiva duce la pierderea din vedere a mijloacelor, relativizarea excesiva duce la pierderea din vedere a scopului si la inlocuirea lui cu un fals construct: egoism(t)ul virtuos.
etica egoismului rational si prin asta virtuos ..:) bullshit
sunt de acord ca altruismul asa cum e predicat actualmente de societatile profund occidentale (voi explica, poate, mai tarziu ce inteleg exact prin asta), respectiv de morala catolica asa cum e "popularizata" de secole, are ceva putred si infinit ipocrit (asta e aproape un loc comun si nu voi insista) si prin asta diabolic, insa a predica suspendarea/sacrificarea simtirii e o prostie. e la fel de diabolic precum lucrul la care a aparut ca reactie, adica exact acel altruism pervers care de exemplu a dat nastere etatismului care a dat nastere comunismului sau nazismului etc etc.
"obiectivismul"cade in cealalta extrema, opunand unor astfel de doctrine un individualism controlat de ratiune, uitand ca tocmai acest individualsim se bazeaza pe dorintele individului, oricat de strabatute de ratiune ar fi acestea si oricat de orientate spre "productie" ar fi. simtirea e cea care da motivatia spre a produce. ratiunea e doar un mijloc. acum deja trec la viata la nivel micro, a indiviului. da, fericirea proprie e scopul final (nascut din simtire!!), insa fara a fi in acord cu adevarul revelat, si nu gandit(primul il desvarseste pe al doilea, iar al doilea fara primul nu are putere de creatie), aceasta fericire e una iluzorie si fragila. cand zic adevar revelat ma refer la iubire, in sensul christic, dar si platonic (adica acel eros care pune lucrurile in miscare - iubirea platonica e una din expresiile consacrate si folosite profund gresit on a daily basis :)) n-are nimic a fac cu romantism, sex sau lipsa acestuia, nici macar nu se refera la relatile dintre oameni..:)) sa fie clar!) dpdv al "pune lucuruile in miscare" nu exista diferenta intre christic si platonic, christic aduce in plus dimensiunea sacrficiului pt o alteritate umana, sacrificiu pe care catolicul "imitatio dei" il preia in mod eronat si cu o trufie disimulata siesi. de ce zic asta? pt ca numai dumnezeu - adica christos isi poate permite luxul maret de a se sacrifica in mod genuin pt oameni, este singurul capabil sa o faca. de fapt este singurul capabil de altruism real, in cel mai profund sens. iar o expresie concludenta a pervesitatatii la care a dat nastere societatea pe care ayn rand o critica ar putea fi, in sensul asta, de exemplu,actele filantropice ale bogatilor comercianti de arme, de exemplu.
revenind la "obiectivism" - orice doctrina care face abstractie (de fapt care neaga) grauntele de dumnezeire din individ (la care se poate ajunge prin simtire, doar, si care il face sa fie mai mult decat un individ, intr-un sens teleologic) este o doctrina arida care raspunde doar nevoilor pentru o "baza concreta" unor constiinte suprasaturate de caracterul teoretic al unor idealuri care nu au nicio vina ca sunt prost intelese si aplicate si care dau nastere unor ipocrizii de genul celor carora vorbeam mai sus. da, si eu condamn ceea ce ayn rand numeste "second-handers" (acei oameni care traiesc prin intermediul altor oameni, punandu-se pe ei mai prejos decat acestia). si eu condamn sacrificiul de sine pe altarul altor individualitati decat cea proprie (pentru ca un astfel de tip de altruism e o ipocrizie, niciun om nu s epoate pune cu adevarat mai prejos decat alt om si/sau in slujba altor indivizi - iertare, maica tereza, stiu ca altruismul tau a fost genuin prin efecte, dar daruindu-te pe tine te-ai daruit lui dumnezeu, de fapt, si deci tie, in adevaratul sens, profund egoist dar si laudabil - cum spunea si nu mai stiu care filosof roman "sfintele au fost niste perverse" sau ceva de genul asta). insa a predica sacrificiul altora pe altarul propriului individualsim este: 1) paradoxal, exact cu a recunoaaste necesitatea existentei acelora care se sacrifica. prostia lor e ca se sacrifica unui alt individ, in loc sa se sacrifice propriului graunte de dumnezeire din ei insisi (ca maica tereza... una din cele mai egoiste - in sensul bun - fiinte ale secolului 20). 2) a te invarti in cercul propriilor slabiciuni (pe care narcisismul nietzcheean la care duce negarea lui dumnezeu il ignora) . iar dumnezu e iubire. deci nu poti proceda metodic cu dumnezeu, pt ca iti va scapa printre degetele ratiunii vesnic. si nu poti proceda metodic cu iubirea, pt ca it va scapa printre aceleasi degente, la fel de vesnic. poti proceda metodic cu tine insuti doar (asta inseamna constientizarea slabiciunii) insa locul catre care te duce metoda este locul acelui garunte din tine unde salasuieste dumnezeu si/sau iubirea. constientizarea prin simtire a acelui graunte da puterea de a lupta cu propriile slabiciuni si a actiona impotriva lor, pentru binele tau, pentru tine, intru dumnezeu. eroarea pe care "obiectivismul" o face, cred, e de a pune semnul egalitatii intre slabiciune si acel graunte, pe cand slabiciunea este exact rezultatul (mai mult sau mai putin evident) al indepartarii de el si al sclaviei in fata contingentei si taranei, pe care ratiunea umana (oricat de inteligent ar fi cel care o foloseste) nu o poate eluda.
nu cred ca oamenii sunt natural altruisti, cred ca sunt natural egoisti, insa asta nu e ceva rau decat in momentul in care uiti ca oamenii, cu ratiunea lor, sunt supusi greselii. si in care uiti de iubire si dumnezeu. ideea e sa iei acel egoism si sa il pui in in slujba nici vreunui "greater good", dar nici in slujba ta insuti si atat. morala are un renume prost parte pentru ca se refera la un sistem de regului de coercitie. adevarata morala e cea care ar face apologia simtirii intru dumnezeu, numai ca aceasta simtire e greu de atins. am lucrat ani de zile cu copii si tind sa cred ca ei au aceasta simtire, am vazut chiar si momente ale pervertirii lor generate de lumea "reala", a adultilor (generata, la randu-i, de blestemul originar - omul va lucra pamantul si va trai din roadele acestei munci) si am vazut cum bucati din aceasta simtire erau intristate apoi ucise de "tarana" brutala a "prozaismului" nepriceperii, neatentiei si intunericului pe care lumea adulta, a realitatii, a celor care "muncesc pamantul", le poate crea. dar din pacate, la copii e un soi de "simtire oarba" si de aceea, crescand, devenind adult, individul are datoria sa se foloseasca de ratiune in contextul luptei pentru roadele pamantului pentru a-si pastra si constientiza si a duce cu el si a se pastra aproape de acea simtire. singura sansa a unui individ care "devine" e sa nu uite ca trebuie sa"devina" spre acel si in jurul acelui graunte. sngura sansa e iubirea, in orice forma. iubirea creeaza (cat si-o fi iubit einstein munca...!), iubirea naste aspiratia spre lumina, si e singura care se folosete cum trebuie de ratiune, pt ca nu individul o foloseste in acel moment, ci dumnezeu din individ, tinderea din individ catre dumnezeu, de fapt. de aceea, singura cale de a iubi real un alt individ e smerenia in fata propriei tale iubiri si in fata iubirii lui. e de fapt smerenia fata de acel graunte. din tine si din el, si mai ales fata de acel ceva de dincolo de tine si de el in virtutea caruia exista cele 2 graunte. tocmai de aceea iubirea te impiedica sa minti.
diferenta dintre iubirea slaba, supusa contingentei, si cea adevarata, in care lucuriel se aseaza firesc, este ca in primul caz se uita de acel ceva de dincolo, campul constiintei ingustandu-se si limitandu-se la mundan si rational (ratiunea fara iubire nu-si gaseste rostul, iar iubirea fara ratiune e un rost orb - ca in cazul exemplului cu copiii), iar astfel tarana invinge si omul ramane fara zbor, fara acea iesire din el insusi reala, invartindu-se in cercul vicios al neincrederii puse (justificat, de altfel) de ratiune, care in felul asta devine, biata de ea, doar un caine de paza pentru simtire si atat. e un fals egoism, un egoism pagubos care "isi fura singur caciula", in the end.
in cel de-al doilea caz, individul iese din el insusi nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului un alt graunte, dar consubstantial de asemenea cu acel ceva pe care il numim de regula si il numesc si eu aici "dumnezeu". atunci grauntele e liber, cu adevarat, sa creeze, iar ratiunea si simtirea merg impreuna, fara sa fie vreuna din ele far calauzitor celeilalte sau fara sa mai existe conflict intre cele doua. voi reveni mai tarziu la problema cu "nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului", pentru ca asa cum e spusa aici e vulnerabila si simt nevoia sa o explic mai mult, intrucat e una din cheile de bolta ale argumentarii. deocamdata, insa, merg mai departe:
m-a facut sa zambesc faptul ca doamna rand il critica pe kant... si in acelasi timp spune "omul in sine e un scop". acestea sunt chiar cuvintele lui. cred ca rand, vorbind despre dimensiunea sociologica si politica a acestei ziceri ii da dreptate lui kant fara sa vrea (sau fara sa stie?). kant porneste de sus si ajunge la asta, rand porneste de jos si ajunge la asta. si amandoi au dreptate, in final..:) numai ca rand refuza sa treca pe la acel "sus" al lui kant care a generat zicerea ("sus" fara de care orice demers pro-individ - fie ca e sinele fie ca e altul - e steril, asa cum am aratat mai sus).
pot sa inteleg diferenta de sens in care aceasta sintagma este predicata in cele 2 sisteme. insa kant explica magistral (facand apel la acea consubstantialitate dintre grauntele din om si dumnezeu) de ce omul este un scop in sine. numai ca nu diferentiaza cum se intampla asta in cazul sinelui si in cazul alteritatii, ramanand, rigid, la enuntarea unui "trebuie" cam opresiv, care face abstractie de egoismul natural al omului. eu vin, intorc putin sensul kantian si zic (facand apel exact la consubtantilaitate cu dumnezeu a grauntelui) : " individul trebuie sa fie un scop in sine pentru sine insusi" (mai bine spus, "propriul graunte de dumnezeire din individ trebuie sa fie un scop pentru individul insusi"). unde a gresit poate kant, lasand loc unor interpretari de genul celei pe care banuiesc ca rand i-a dat-o, este ca a lasat "prea sus" acest principiu, predicandu-i, in acelasi timp, aplicarea si la alteritate si legand-o de apologia unui altruism constipat intr-o paradigma nerealista care a dat nastere exact perversitatii de care vorbeam la inceput. iar rand se strecoara, poate, fix in aceasta ditsanta prea mare intre principiu si aplicabilitatea lui, intre acel "trebuie" kantian (care se opreste in afara individului, la seamanul lui, fara sa se intoarca, "egoist", prin dumnezeu, in sinele indvidului) si, respectiv, lipsa unui "de ce trebuie" cu radacini in sinele individual realiste si prin asta pragmatice (radacini pe care principiul, ramas suspendat prea sus, le-ar gasi, repet, egoiste).
acum o sa spun unde cred eu ca rand greseste, la randu-i, avantandu-se simplist si cu capul inainte intr-un "prea jos" pe care unii l-au numit, pe buna dreptate, cred, excesiv de "pamanatesc". pur si simplu il neaga pe dumnezeu si duce totul in individ, fara sa ii mai dea sansa de iesire din sine altfel decat prin intermediul ratiunii, iar asta genereaza un alt tip de opresiune. care sunt valorile dupa care individul ,atat in sens psihologic, cat si sociologic si politic, trebuie sa se ghideze? propria-i ratiune, zice rand, iar asta duce imediat la un elitism de tip nietzcheean a carui invaliditate aproape evidenta am aratat-o mai sus. dar asta e doar un efect. dpdv al scopului, teoria nu se sustine pt ca face apel la mijloacele gresite si e confuza in ce priveste cauzele (motivatia). altfel spus, eu zic ca obiectivismul nu exista, pt ca obiectivitatea nu exista. da, de acord, absolutul poate fi cea mai perversa capcana, insa mi s epare o forma de capitulare mascata sa mergi pe alt drum decat cel in care vei intalni absolutul, doar ca eviti sa te confrunti vreodata cu deslusirea lui si efortul de a-i obiectiva (in senul aristotelic de "a actualiza") manifestarile (kant a facut invers, s-a dus fix in bratele lui dar a fost atat de "luat pe sus" incat a uitat sa se mai intoarca in sine). iar faptul ca obiectivitatea umana (ca oferita de ratiunea pura) nu exista e ceea ce spune si el (de aceea, poate, rand il uraste atat de mult). facand apologia ratiunii fara rezervele si conditionarile legate de simtire (atentie, ma refer la acea simtire a lui si intru dumnezeu in tine si in afara ta), obiectivismul ramane prizonier fara sa vrea unei simtiri "pamantesti", transformand individul intr-un animal social dotat cu ratiune si atat. nu rezolva problema, ci o neaga.
daca absolutizarea excesiva duce la pierderea din vedere a mijloacelor, relativizarea excesiva duce la pierderea din vedere a scopului si la inlocuirea lui cu un fals construct: egoism(t)ul virtuos.
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
wtf
veau sa devin lesbiana si sa ma indragostesc de o turcoaica tanara cu ochii mari
vreau sa devin dumnezeu si sa mor in scrierile unui neamt nebun apoi sa inviez
sa fiu Moartea, sa ii vizitez si sa ii ademenesc pe oameni, managaindu-i pe tample
sa fiu toate sunetele perceptibile din lume
sa fiu eu cea de peste 10 ani, pentru o secunda
sa fiu fluviul amazon, pentru cativa ani
de fapt, as vrea sa stau cateva zile intr-o celula cu pereti albi, un pat alb de campanie si o masuta alba
and then what?
wtf?
i will allways refuse to believe that "the emotional range of a man is the size of a nut" (as opposite to that of a woman)
vreau sa devin dumnezeu si sa mor in scrierile unui neamt nebun apoi sa inviez
sa fiu Moartea, sa ii vizitez si sa ii ademenesc pe oameni, managaindu-i pe tample
sa fiu toate sunetele perceptibile din lume
sa fiu eu cea de peste 10 ani, pentru o secunda
sa fiu fluviul amazon, pentru cativa ani
de fapt, as vrea sa stau cateva zile intr-o celula cu pereti albi, un pat alb de campanie si o masuta alba
and then what?
wtf?
i will allways refuse to believe that "the emotional range of a man is the size of a nut" (as opposite to that of a woman)
miercuri, 10 noiembrie 2010
stick figures
siluetele alea figurative gen de pe usa de la closet "ladies" & "(gentle)man", sau cum mai sunt in anumite descrieri grafice de pozitii sexuale sau in unele semne de avertizare.... v-ati prins la ce ma refer. anglofonii le numesc stick figures, cred. nu-i asa ca sunt f poetice? acesti jane si john doe ale artelor vizuale, acest punct zero al umanitatii care se schematizeaza pe sine :)). vesnic aceiasi, la fel de seriosi, de senini, de ghidusi, de tragici, de inocenti si perversi, toate in acelasi timp, intotdeauna, indiferent ca se electrocuteaza, se apleaca periculos pe fereastra trenului, fac sex doggy style, parasesc incinta pe scara de incendiu sau vegheaza ca niste garzi elvetiene papalitatea sacrosanta a lui no 1 si no 2 exercitate in incaperi separate de baieti si fete. si mai ales, intotdeauna foarte discreti dar imposibil de trecut cu vederea. ceva mai simpatic nici ca poate fi. se pot spune povesti de viata prin stick figures, chiar daca nu au fata. stick figures se misca, deci spun o poveste. si o fac intr-un mod atat de delicat si simplu. pentru ca ce schematizeaza nu este doar corporalitatea, ci trairi, intamplari, posibilitati, optiuni existentiale, angoase, iubire, prostie, ura, invidie, dispret, maretie s.a.m.d. s.a.m.d. ne identificam cu ele. toti.
cred ca gopo cel genial cand si-a creat omuletul, s-a inspirat din stick figures. stick figures sunt copilaresc de simple si cu posibilitati infinite, neavand fata sunt universale, iar asta cred ca le face grozave.
duminică, 7 noiembrie 2010
Un coleg mi-a citit la serviciu chestia asta, alaltaieri, de pe net, un blog (nu stiu exact de unde). Mi- a placut tare mult, ajunsa acasa am cautat-o si cu surprindere am gasit-o pe destul de multe (fata de asteptarile mele) bloguri, forumuri etc. (io credeam si speram ca e din vreo carte sau asa ceva, dar pana acum, n-am gasit vreun punct de reper, chiar si la cea mai veche "prezenta" gasita de mine in spatiul virtual - pe un blog, in 2009 - era "semnata anonima" - "autor necunoscut"). Se pare ca e una din acele chestii care circula pe net si mi-a placut atat de mult ca o s-o fac sa circule si la mine. Mi se pare literalmente geniala si inca am dubii ca nu e din vreun volum, poate de Marin Sorescu? :) Oricum ar fi, ca face parte din "literatura culta" sau din cea "populara", e o bijuterie.
VOILA:
"Discutie intre doi embrioni umani (gemeni in burta mamei)
- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
- Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric.
- Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!"
HOPE YOU'VE ENJOYED IT :)
Banuiesc ca acela care a scris-o crede in Dumnezeu... :D.
Sau s-a gandit la mitul pesterii... :)
joi, 21 octombrie 2010
numele lucrurilor
"Without the heart there cannot be understanding between the mind and the hand."
"la inceput a fost Cuvantul", cica... unde ne situam intre definire excesiva si ascundere a adevarului, intre fuga dupa (pentru) sau, dimpotriva, de cuvinte? mai e si o a treia varianta: fuga in spatele cuvintelor, adica un soi pervers de minciuna fata de sine si de ceilalti, cu o multime de grade si nuante.
"and the truth will set you free", cica... dar care e adevarul? cand stim ca am ajuns la adevar? poate ca singura certitudine privind adevarul e aia privind adevarul tau, pentru ca singurul certificator ultim al adevarului este a simti ca ceva e sau nu adevarat, in tine. sau nu? (pentru ca simtirea nu e imuabila, pe cand adevarul este). deci ... nu. nici asta. si ce rol au cuvintele in povestea asta? cateodata cuvintele doar incurca. cateodata. iar atunci poate au dreptate cei care spun ca singura certitudine e aia revelata. (intelegand revelatia ca pe o supra-simtire, in sensul nu de "meta", ci in sensul ca acea simtire te traieste pe tine, nu o mai traiesti tu pe ea). e o experienta de tip religios. cu si fara ghilimele.
pana una alta, adevarul nu se afla in afara vietii. asa ca a trai gandind si a gandi traind (in cat mai multe grade si nuante) e cam singura varianta la indemana.
am uitat sa zic, toata vorbirea asta nu se situeaza nicidecum intr-o teoretizare "gnoseologica". ma refer doar la raportarea unora sau altora fata de propria viata sentimentala :).
marți, 19 octombrie 2010
completare
am tot zis ca pun aici ce am gasit dupa ce am cautat (ca nu m-am lasat si am cautat atunci) acea formatie de pe coloana sonora a filumului nosferatu, de care vorbeam in postarea cu filmele cu vampiri. asta e chiar melodia folosita in film:
duminică, 26 septembrie 2010
so far, so good
here i go. i got myself, what am i going to do with it? only beginning to look at that picture. :)
duminică, 19 septembrie 2010
so far, so better
voi mai scrie aici cand voi fi incetat de tot sa ma tem, cand in loc de "so far, so better" voi avea lipsa de sfiala semi-superstitioasa asa incat sa scriu "so far, so good", cand voi fi incetat sa veghez zi si noapte la limitele constiintei mele bolnave, ca sa nu se ingusteze din nou. ma intalnesc cu un suflet.
sâmbătă, 28 august 2010
sâmbătă, 14 august 2010
filme cu vampiri
n-am mai vazut un film cu vampiri de mult timp. nici nu ma dau in vant in mod deosebit dupa ele. recunosc, "interviu cu un vampir" sau cum se numea, ala cu tom cruise si brad pitt, e un clasic bine facut al genului. asta pentru ca e foarte romantic dar in acelasi timp foarte decent, in sensul ca trateaza cu respect subiectul. ca si "dracula" al lui ford coppola. dar cam atat. oricum, cand le-am vazut pe amandoua eram la varsta la care astfel de romantisme dark merg de minune. dar asta doar pentru un film sau doua. si care sunt bine facute. insa ma plictisteste ce se intampla acum, cu seriile astea de care tot aud si vad (refuz sa ma uit cap-coada la asa ceva, am vazut diverse secvente si am cascat de plcitiseala), in care, din ce imi pare, un soi lesinat de vampirism erotico-pseudo-emo se vrea adus in modernitatea zilelor noastre si in banalitatea unei lumi college movie like (asta pentru cresterea impactului partii dark, prin contrast, smecherie ieftina) pentru a mai pipera putin vietile plictisite si tanjind dupa o spiritualitate la indemana si consumista ale puberilor si adolescentilor americani(zati). doar niste alte filme (sau doar niste alte seriale) cu tineri americani, doar ca sunt cu vampiri... uuuu, ce profund, ce intens... i'm bored...
de fapt de la ce am pornit cu filmele cu vampiri: ce ma irita superficial si ma amuza e ca muzica pe care o ascult in ultimul timp atunci cand (adica mai mereu) imi jelesc iubirea pierduta si cand mi-o legan, bolnavicios de nerealist, inauntrul meu, in inchipuire (ca si cum as sterge praful de pe un cadavru), ma rog, in starea asta de spirit, muzica respectiva, zic, ma pomenesc ca dau de ea pe coloana sonora a nu stiu carei sforaieli "crepusculare" de genul celei de care ziceam mai sus. editors, florence and the machine sunt cele mai bune exemple. niste domni si doamne care canta f bine. ma indragostesc de cate o melodie, doua de la dumnealor, le ascult, le las sa lucreze, lucrez si eu cu ele, nu trece o spatamana si descopar (pe net, de obicei pe youtube) ca fix melodiile alea sunt pe coloana sonora a filmului x sau episodului y din filmul z (cu bampiri la varsta cosurilor). bine, asta nu ma impiedica sa le ascult in continuare cu acelasi efect. dar e ciudat. sau nu? doar explicabil: intensitatea muzicii da o aura nemeritata unor astfel de productii si ajuta la vanzari, banuiesc.
ca tot veni vorba de filme cu vampiri si coloanele lor sonore, cel mai tare film cu vampiri (dupa "umbra vampirului", care e intr-o categorie proprie), ramane "nosferatu" din 79, cu isabelle adjani, pe care l-am vazut acum vreo 7 ani si pe a carui coloana sonora am auzit (alaturi de cel mai bine folosit - intr-un fel f "twisted", ce-i drept, wagner, cu aurul rinului) o formatie germana destul de obscura (nu-mi amintesc numele) pe care cred ca si dead can dance sau joy division au ascultat-o la un moment dat :) ... f tare.
de fapt de la ce am pornit cu filmele cu vampiri: ce ma irita superficial si ma amuza e ca muzica pe care o ascult in ultimul timp atunci cand (adica mai mereu) imi jelesc iubirea pierduta si cand mi-o legan, bolnavicios de nerealist, inauntrul meu, in inchipuire (ca si cum as sterge praful de pe un cadavru), ma rog, in starea asta de spirit, muzica respectiva, zic, ma pomenesc ca dau de ea pe coloana sonora a nu stiu carei sforaieli "crepusculare" de genul celei de care ziceam mai sus. editors, florence and the machine sunt cele mai bune exemple. niste domni si doamne care canta f bine. ma indragostesc de cate o melodie, doua de la dumnealor, le ascult, le las sa lucreze, lucrez si eu cu ele, nu trece o spatamana si descopar (pe net, de obicei pe youtube) ca fix melodiile alea sunt pe coloana sonora a filmului x sau episodului y din filmul z (cu bampiri la varsta cosurilor). bine, asta nu ma impiedica sa le ascult in continuare cu acelasi efect. dar e ciudat. sau nu? doar explicabil: intensitatea muzicii da o aura nemeritata unor astfel de productii si ajuta la vanzari, banuiesc.
ca tot veni vorba de filme cu vampiri si coloanele lor sonore, cel mai tare film cu vampiri (dupa "umbra vampirului", care e intr-o categorie proprie), ramane "nosferatu" din 79, cu isabelle adjani, pe care l-am vazut acum vreo 7 ani si pe a carui coloana sonora am auzit (alaturi de cel mai bine folosit - intr-un fel f "twisted", ce-i drept, wagner, cu aurul rinului) o formatie germana destul de obscura (nu-mi amintesc numele) pe care cred ca si dead can dance sau joy division au ascultat-o la un moment dat :) ... f tare.
duminică, 25 iulie 2010
ce-am mai gasit
Suna bine. Si asta la fel, desi videoclipul e sinistru. Frumos, dar sinistru:
Iar pe asta
o pastrez pentru noiembrie. De fapt, pentru o seara de noiembrie de acum 3 ani, cred, in care ma simteam in urmatorul fel: (nu credeam, pe atunci, ca o sa ajung sa-mi fie dor de seninatatea aia imobila, trista si zambitoare):
pitici mici pentru oameni mari si mici
scamosi de lana netoarsa
vopsiti in culori 100% naturale
cumparati doi primiti unul gratis
pentru dupa amiezele
in care va simtiti cu mainile unite in maneci
fara sa vi se vada degetele
pentru serile in care stati acasa cuminti
si ascultati de multe ori aceeasi melodie de pian
uitandu-va in jurul camerei zambind aiurea
conversând în gând cu prietenii
orasul e acum afara
o sa ninga in cateva zile sigur
e tarziu e ora la care nervii se transforma
luni, 19 iulie 2010
sunt din povesti, eu
doar 3,2 pixeli. si totusi, e frumoasa :)
Astazi tristetea a stat sub val:). Nu m-a muscat. Astazi a fost blanda.
Robot psihosomatic.
Spunea ceva de niste brate, mai demult.
Despre crescut perechi de brate.
Aripile cresc mai lent?
Ce stiti voi despre privirile, despre rujurile si sunetele mele...
Tot ce trebuie sa stiti, nimic mai mult.
Tu stii prea multe.
Ca intr-un siciriu ingust, vertical, m-am miscat in fata ta, pana mi-am ascuns, de necaz, aripile.
Est, vest, haotic.
Sud, imposibil.
Nord, unde este mangaierea?
Ma voi imbraca in alb si imi voi lasa parul despletit, fara sa estetizez (ok, poate doar o secunda).
Voi dormi un somn ecumenic.
Eu sunt Lizuca, mata esti Patrocle.
Nu trebuie sa-ti fie frica de bursuc, duduie Lizuca.
miercuri, 14 iulie 2010
luni, 12 iulie 2010
cum am fost departe de a alerga prin cimitir
Nu mai stiu care roman cu glagorie a zis ca suferinta tampeste. :D
Ziua de azi are premiul cel mare. Dupa 16 ore de stat la serviciu, in care am ramas din proprie initiativa peste program, doar-doar creierul meu se va trezi din ceata dureros de amortitoare si incetinitoare si voi reusi sa fac ceva din ce am de facut saptamana asta, am ajuns acasa si m-a apucat groaza. Groaza de stat. Pe scaun, in pat, la TV, la calculator, cu o carte in mana. Uatever. Era de stat. Ce altceva sa fac? De aseara am chef sa alerg, dupa un uichend de leguma suferinda corpul meu ma trage de maneca. Deprimata fiind, m-am uitat pe net la "sfaturi despre cum sa scapam de depresia nervoasa and stuff". Evident ca m-am regasit in toate simpomele si ca multe din chestiile date ca remediu eu deja simtisem nevoia sa la fac/mananc/beau (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut bunele instincte). Putine din ele insa chiar le facusem/mancasem/bausem (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut sfanta lene). Printre acele lucruri de care simteam nevoia de cand ma tot lupt sa accept "situatia" si nu ajunsesm sa la fac era si miscarea fizica in aer liber. Yuppy! M-am inarmat cu forte noi si vinovatie cat casa ca fumez ca nebuna si ca nu sunt genul care se duce la sala (am fost de 2 ori in viata mea "la sala" si mi se pare absolut sinistru sa transpir intr-o incapere unde inca alti 20 de oameni mai transpira si miroase a plastic, unde am senzatia ca fac parte dintr-o gloata de idioti care alearga nicaieri de bezmetici sau muncesc din greu pe un ogor inexistent si se lupta cu niste bucati de fier destinate suplinirii unor miscari pe care stramosii nostri le faceau, saracii, ca trebuia, nu ca sa lucreze grupa "x" de muschi. In fine, mi se pare foarte trista ideea mersului intr-un loc special amenajat si cu un feeling artificial si de neon ca sa faci una din cele mai firesti, dar mai rar intalnite chestii: miscare fizica. Ca vita la adapat sau Rondul de noapte like feelings imi trezesc "mersul la sala". Drept urmare, sunt o fana a miscarii in aer liber - asta daca e musai de miscare..:D).
In cazul meu, in seara asta, era musai, ca altfel innebuneam incremenita in hatisul propriei depresii. Buun.. In transa disperarii de static, m-am apucat sa ma uit pe net la harti ca sa gasesc un parc aproape de mine in care sa ma duc de nebuna sa ma plimb, alerg, fac tumbe, dau cu capu de copaci, orice. (Stau de juma de an in zona asta si cel mai apropiat parc pe care il stiu, suficient de mare pentru alergat, e destul de departe cat sa nu ma pot duce acolo pe jos).
Vad pe o harta un petic verde destul de aproape de intersectia pe langa care locuiesc. "Ce parc sa fie asta, asa aproape de mine si maricel?" Mai deschid o harta, pe care, de data asta, erau scrise si denumirile chestiilor. Si in felul asta am aflat (sau reamintit) ca, pe multe harti, parcurile sunt figurate la fel ca si cimitirele. Ei... m-am simtit mai blonda si mai absurda ca de obicei :))
Rezultatul? Maxim 5 minute, cred, de cateva miscari aerobice si anaerobice prin casa. Dar tot a fost ceva. Cred ca daca in perioada asta as fi un copil, as fi un copil isteric, care loveste cu picioarele. Am atata energie negativa in picioare..:)) Simt nefericirea in muschii femurali. Si vibratiile lucuruilor pe care le ating, le simt in oase. Moartea din suflet se trateaza cu sport, vitamine si diverse ceaiuri. Ce trist!:))
Maine imi iau vitamine si in uichend ma duc la munte.
Ziua de azi are premiul cel mare. Dupa 16 ore de stat la serviciu, in care am ramas din proprie initiativa peste program, doar-doar creierul meu se va trezi din ceata dureros de amortitoare si incetinitoare si voi reusi sa fac ceva din ce am de facut saptamana asta, am ajuns acasa si m-a apucat groaza. Groaza de stat. Pe scaun, in pat, la TV, la calculator, cu o carte in mana. Uatever. Era de stat. Ce altceva sa fac? De aseara am chef sa alerg, dupa un uichend de leguma suferinda corpul meu ma trage de maneca. Deprimata fiind, m-am uitat pe net la "sfaturi despre cum sa scapam de depresia nervoasa and stuff". Evident ca m-am regasit in toate simpomele si ca multe din chestiile date ca remediu eu deja simtisem nevoia sa la fac/mananc/beau (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut bunele instincte). Putine din ele insa chiar le facusem/mancasem/bausem (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut sfanta lene). Printre acele lucruri de care simteam nevoia de cand ma tot lupt sa accept "situatia" si nu ajunsesm sa la fac era si miscarea fizica in aer liber. Yuppy! M-am inarmat cu forte noi si vinovatie cat casa ca fumez ca nebuna si ca nu sunt genul care se duce la sala (am fost de 2 ori in viata mea "la sala" si mi se pare absolut sinistru sa transpir intr-o incapere unde inca alti 20 de oameni mai transpira si miroase a plastic, unde am senzatia ca fac parte dintr-o gloata de idioti care alearga nicaieri de bezmetici sau muncesc din greu pe un ogor inexistent si se lupta cu niste bucati de fier destinate suplinirii unor miscari pe care stramosii nostri le faceau, saracii, ca trebuia, nu ca sa lucreze grupa "x" de muschi. In fine, mi se pare foarte trista ideea mersului intr-un loc special amenajat si cu un feeling artificial si de neon ca sa faci una din cele mai firesti, dar mai rar intalnite chestii: miscare fizica. Ca vita la adapat sau Rondul de noapte like feelings imi trezesc "mersul la sala". Drept urmare, sunt o fana a miscarii in aer liber - asta daca e musai de miscare..:D).
In cazul meu, in seara asta, era musai, ca altfel innebuneam incremenita in hatisul propriei depresii. Buun.. In transa disperarii de static, m-am apucat sa ma uit pe net la harti ca sa gasesc un parc aproape de mine in care sa ma duc de nebuna sa ma plimb, alerg, fac tumbe, dau cu capu de copaci, orice. (Stau de juma de an in zona asta si cel mai apropiat parc pe care il stiu, suficient de mare pentru alergat, e destul de departe cat sa nu ma pot duce acolo pe jos).
Vad pe o harta un petic verde destul de aproape de intersectia pe langa care locuiesc. "Ce parc sa fie asta, asa aproape de mine si maricel?" Mai deschid o harta, pe care, de data asta, erau scrise si denumirile chestiilor. Si in felul asta am aflat (sau reamintit) ca, pe multe harti, parcurile sunt figurate la fel ca si cimitirele. Ei... m-am simtit mai blonda si mai absurda ca de obicei :))
Rezultatul? Maxim 5 minute, cred, de cateva miscari aerobice si anaerobice prin casa. Dar tot a fost ceva. Cred ca daca in perioada asta as fi un copil, as fi un copil isteric, care loveste cu picioarele. Am atata energie negativa in picioare..:)) Simt nefericirea in muschii femurali. Si vibratiile lucuruilor pe care le ating, le simt in oase. Moartea din suflet se trateaza cu sport, vitamine si diverse ceaiuri. Ce trist!:))
Maine imi iau vitamine si in uichend ma duc la munte.
miercuri, 7 iulie 2010
Sunt atat de blazata si seaca azi ca n-am chef nici sa ma mai gandesc de ce. Evident ca e refluxul intensitatii sentimentaloide a ultimelor saptamani (pe care btw nu o repudiez absolut deloc, dimpotriva, o imbratisez ca foarte a mea si reprezentativa). Azi nu mi-a vent sa plang decat dimineata. Excelent.
Sunt in acea stare de sictir maxim in care zic: "Tara de cacat, atentate de cacat. Flea, flea, flea, flea, flea..."
Ma gandesc la o chestie: sa fac zilnic o comparatie cu ceva. Scurt.
De exemplu, daca, azi, spiritul meu meu ar lua o forma, ar fi un borcan cu muraturi.
Pentru continuitate indarat, ieri ar fi fost un fluture.
Cum se mureaza fluturii? In baigne marie? Asta deja e tehnica bulgareasca.
Flea, flea, flea etc.
Sensul meu e o treaba foarte eleganta. Mai eleganta decat mine. Acu imi face cu ochiul, discret, de dupa un gard din fier forjat, c-a plecat la cafenea sa stea picior peste picior si sa ne prefacem ca nu ne cunoastem. Excelent.
Ma repet: tara, atentate, flea, flea, etc,
ca
Sunt in acea stare de sictir maxim in care zic: "Tara de cacat, atentate de cacat. Flea, flea, flea, flea, flea..."
Ma gandesc la o chestie: sa fac zilnic o comparatie cu ceva. Scurt.
De exemplu, daca, azi, spiritul meu meu ar lua o forma, ar fi un borcan cu muraturi.
Pentru continuitate indarat, ieri ar fi fost un fluture.
Cum se mureaza fluturii? In baigne marie? Asta deja e tehnica bulgareasca.
Flea, flea, flea etc.
Sensul meu e o treaba foarte eleganta. Mai eleganta decat mine. Acu imi face cu ochiul, discret, de dupa un gard din fier forjat, c-a plecat la cafenea sa stea picior peste picior si sa ne prefacem ca nu ne cunoastem. Excelent.
Ma repet: tara, atentate, flea, flea, etc,
ca
sâmbătă, 3 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
volver
am cateva filme pe care e incredibil ca nu le-am vazut (nu s-a intamplat, simplu). nu zic, cateodata vad filme, citesc carti pentru ca vreau (as in "pentru ca trebuie, caci stu ca mi-ar plecea"), le caut, le iau, le consum, dar orice act de genul asta isi pierde in acest fel putin din valoare, pentru ca o experienta deplina imi poate da doar INTALNIREA cu un film sau cu o carte, as in "sa mi se INTAMPLE" acea intalnire, nu s-o caut.
in seara asta mi s-a intamplat intalnirea cu unul din filmele pe care nu-mi vine sa cred ca nu le-am vazut pana acum: volver :)...
pot sa simt lucruri minunate, dar mai pot sa si fac lucruri minunate, oare?
cei mai multi care ma cunosc mi-au spus: "fa mai multe" si "fa mai multe pentru tine". si dintotdeauna am simtit asta, ca nu FAC destul.
nu e de ajuns sa fiu, trebuie sa si fac, da... lenea e pacat de moarte, da... de ani stiu si incerc sa fentez asta. dar asta e ceva ce nu poate fi fentat.
am uitat sa traiesc (fraza asta revine dupa atatia ani, am scris-o mai demult, imi aduc minte, cred ca terminasem deja facultatea..? nu mai stiu)
cred ca aproape toata viata mea am fost ocupata sa manageriez relatia cu mine insami si termenii in care relationam cu lumea, iar asta m-a impiedicat sa am o relatie echilibrata cu lumea, adica sa traiesc. sa zbor:)
mi-e dor de viata:) dar n-am energia sa ma intalnesc cu ea:):(
iubirea e peste tot. si in acest cantec. mai ales in acest cantec. si in mine. mai ales in mine. iubirea e forma de protectie impotriva urateniei. si uratenia e peste tot. cateodata si in mine, si atunci ma raneste uratenia din jur. dar niciodata uratenia nu poate fi in acest cantec.
in seara asta mi s-a intamplat intalnirea cu unul din filmele pe care nu-mi vine sa cred ca nu le-am vazut pana acum: volver :)...
pot sa simt lucruri minunate, dar mai pot sa si fac lucruri minunate, oare?
cei mai multi care ma cunosc mi-au spus: "fa mai multe" si "fa mai multe pentru tine". si dintotdeauna am simtit asta, ca nu FAC destul.
nu e de ajuns sa fiu, trebuie sa si fac, da... lenea e pacat de moarte, da... de ani stiu si incerc sa fentez asta. dar asta e ceva ce nu poate fi fentat.
am uitat sa traiesc (fraza asta revine dupa atatia ani, am scris-o mai demult, imi aduc minte, cred ca terminasem deja facultatea..? nu mai stiu)
cred ca aproape toata viata mea am fost ocupata sa manageriez relatia cu mine insami si termenii in care relationam cu lumea, iar asta m-a impiedicat sa am o relatie echilibrata cu lumea, adica sa traiesc. sa zbor:)
mi-e dor de viata:) dar n-am energia sa ma intalnesc cu ea:):(
iubirea e peste tot. si in acest cantec. mai ales in acest cantec. si in mine. mai ales in mine. iubirea e forma de protectie impotriva urateniei. si uratenia e peste tot. cateodata si in mine, si atunci ma raneste uratenia din jur. dar niciodata uratenia nu poate fi in acest cantec.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)