Azi ma aflam intr-un magazin de pantofi si agonizam de cel putin o jumatate de ora asupra unei perechi frumoase dar nu ma hotarasem eu cat de comode si "asortabile" cu ce mai am prin dulap. Mai pe scurt - sunt sau nu o investitie, aceste bomboane roz si sexy? (aveau, in plus, un pret care imi facea cu ochiul, chiar daca in perioada asta sunt cam stramtorata) Langa mine, o mama cu fiica ei de maxim 11 ani (conditie sociala medie, din ce am perceput vizual, razant) discutau. Mama proba, fiica se uita in jur si probabil ca ii placusera pantofii mei (care inca nu devenisera "ai mei") si isi exprima dorinta de a isi cumpara si ea ceva asemanator. Din franturi de conversatie am prins asta, dar miezul intamplarii porneste de la faptul ca, la un moment dat, mama i-a spus ceva de genul "pantofi ca astia sunt pentru cand te vei face mare" - o remarca de bun simt, o fetita de 10 ani nu poarta tocuri roz... Mai departe, insa, mama i-a spus (cu un ton si o voce in care am simtit chiar o usoara frustrare, dar poate doar mi s-a parut) fiicei ceva ce m-a pus pe ganduri: "invata carte, ca atunci cand te faci mare sa ai bani si sa iti cumperi tot ce iti doresti". Am chiar impresia ca mama ii spusese anterior fetitei ceva de genul "nu avem acum bani, am venit pentru ca eu am nevoie de pantofi acum, pentru tine, ne uitam altadata". Fetitele de varsta celei de care vorbesc privesc hainele si incaltamintea ca pe fiind ceva "de poveste", cu care sa se joace si sa isi hraneasca fanteziile. E normal. Mamele privesc hainele si incaltamintea fetitelor lor ca pe o investitie. E tot normal. Dar ideea principala este: inca mai sunt oameni in tara asta care valorizeaza sensul acelei zicale: "ai carte, ai parte". As fi corectat-o pe mama si as fi zis: "daca fetita va invata, sansele ca ea sa aiba parte de bunastare cand se va face mare cresc. Pregatirea academica, insa, nu e o garantie ca nu va avea lipsuri si nici o conditie sine qua non ca ea sa "reauseasca"." In fine, m-a surprins putin "discursul" mamei si mi-am adus aminte de el in timp ce probam si acasa noua achizitie (despre care mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu fie chiar asa o investitie, pentru ca acasa sunt muuult mai incomode decat in magazin si tare ma tem ca nu o voi putea include, asa cum fusese scopul initial, in "artileria de baza" - adica incaltari in care sa pot sta linistita si fara dureri o zi intreaga si pe care sa ma misc liber pe jos pe distante urbane rezonabile - a incaltarilor mele de vara - "baza" care in acest moment este subreda). Probabil si din cauza acestui sentiment de ciuda angoasanta "sper ca nu am aruncat acei bani pe fereastra, taman acum cand aveam nevoie de bani, inainte de concediu", am revenit un moment asupra discutiei povestite mai sus. M-a apucat tot mai tare ciuda. M-am gandit la prieteni de-ai mei, oameni tineri, inteligenti, oameni cu tot felul de diplome, masterate si doctorate prin afara, care sunt nevoiti sa traiasca din mai putin de 10 milioane pe luna. Sau care aveau un loc de munca (la care se ajunge greu si la care multi outsideri viseaza, din cauza "aurei" de care respectivul job este inconjurat) si care si-au dat demisia de la acel job sau se gandesc sa il paraseasca, pentru ca nu le mai ajungeau banii, sau care si l-au pastrat insa traiesc imprumutandu-se de la un salariu la altul (salariu de o "decenta restrictiva", sa-i zicem asa...). Toti - oameni care au invatat carte. Mai cunosc si oameni aflati la alt capat al spectrului - oameni care nu sunt in stare sa scrie 3 propozitii fara greseli dar care pur si simplu se descurca. Intr-un fel sau altul. Din ciclul "coafeza mea castiga mai bine decat profesoara mea de romana"... Sau cazul (real, de data asta) a doi frati gemeni, unul tanar judecator, altul tanar sofer pe TIR, cel din urma il imprumuta constant pe cel dintai, deoarece castiga cvadruplu. S.a.m.d.
Cred ca, dincolo de aberatiile pe care o economie precum cea a Romaniei actuale (nu intru acum in epitete), indiferent de latitudine si longitudine, lectia pe care parintii ar trebui sa le-o dea copiilor lor este: "invata, astfel sansele in viata iti vor creste, cu fiecare diploma si fiecare competenta castigata", insa la fel de important este ca parintii sa ii invete pe copii sa aiba incredere in ei, astfel incat copiii sa isi stabileasca singuri nivelul si directia ambitiilor, in functie de ce il "mana" pe fiecare din acesti copii. Altfel spus, sa le lase libertatea de a isi construi vointa, aspiratia si ambitia proprie, pornind de la premisa ca "cerul este limita". Numai in acest fel, acei copii, deveniti adulti, vor sti ce sa faca cu acele diplome si competente si vor avea curajul firesc de a se provoca pe ei insisi, astfel incat sa castige destui bani cat sa nu le fie tulburate treptele de jos ale piramidei lui Maslow, devenind liberi sa se ocupe de cele de sus. Devenind liberi sa creeze. Devenind intru spirit. Numai astfel o natiune poate progresa. Cu copii deveniti adulti nu in spiritul "ce pun maine pe masa?" sau "sa-mi gasesc un job, oricare ar fi el", sau "muncesc ca un robotel", ci in spiritul lui "ce as putea sa fac ca sa devin mai bun, sa castig mai bine si sa pot face mai multe pentru mine si, prin asta, pentru ce e in jurul meu?"
