indigestie

am o indigestie mentala. e sezonul indigestiilor "de matz". io am una "de creier". este exact precum cea de matz, numai ca mintea sufera, nu burta. adica: se intampla dureri, crampe, bolboroseli incoerente in creieru-mi. si partea naspa, ca la orice indigestie serioasa, este ca nici sa "ies" nu prea poci, desi sunt in plin razboi cu ce e inauntru. cel mult niste cugetari-simtiri-trairi flatulate neconvingator. precum aceasta de fata. imi cer scuze pentru ideea scabroasa, oarecum, si nesfarsit egoista. probabil ca o sa sterg aceasta postare. dar, tot ca la o indigestie de matz, sa flatulezi mai usureaza nitel chinul. so, here i go :)) sa beau niste ceai de musetel? bagai clasici germani pana acum (muzica). degeaba. wagner e nebun. nu ma arunc la menta, ca e riscant, dau in alte alea. bach e prea aseptic. tre sa se intample ceva, ca de plans nu e cazul.sunt prea deshidratata, deja. si am o greata de numa numa. asta e cel mai urat. greata persista. o greata mentala. cum as putea descrise in cuvinte asta? dat fiind ca nu sunt sartre, ma duc sa beau niste bere. amin!

pe drum

http://www.youtube.com/watch?v=jYn2fuZ79to&feature=colike

melancholia

tocmai am vazut filmul. mi-a placut mult. de lars von trier nu vazusem decat manderlay si antichrist, drept pt care am "abordat" cu niscaiva frica de depresie taman acest film, numit melancholia... da, lars von trier te duce in locuri nu foarte batatorite, deci trebuie sa fii neinfricat...:) m-am repezit, dupa ce l-am vazut, sa caut despre el pe google, sa ascult uvertura din tristan si isolda, sa citesc despre film. ce m-a surprins nitel la review-urile, mai mult sau mai putin avizate, mai mult sau mai putin comprehensive sau obiective sau mai stiu eu cum, pe care le-am citit (de la publicatii/cronicari cu staif de la noi sau din america pana la pareri ale unor neofiti ca mine), a fost urmatorul lucru: se tot vorbeste despre relatia dintre cele doua surori si despre disaster/apocalypse movie (intr-o abordare europeana, ok...), despre cuvintele lui dunst cu privire la "the earth is evil and we are alone" etc etc. nimic de zis, sunt fatete care contribuie la stralucirea filmului, insa io am simtit altfel piesa centrala a acestui film. nu ma voi lansa in fraze despre metafizica (desi filmul e cat se poate de metafizic - chiar daca cheia regizorului -pe care il suspectez ca e "fan" heidegger si kierkegaard :P - e una psihologica/psihiatrica, chiar). voi incerca sa trec cateva "concluzii" voit simpliste, sau mai bine zis, simplificate, din zona asta, a "mesajului" filmului cu privire la conditia umana (oricat de pretentios ar suna):

1. planeta aia e o metafora la indemana, fara sa fie prin asta ieftina (von trier ne "serveste" metafora cu delicatete). filmul este despre melancolie (in sensul clinic, de depresie). ne paste melancolia, pe noi oamenii, iar cand ea vine si ne ciocneste, nu e scapare, e un pic precum sfarsitul lumii

2. melancolia face parte din firea omeneasca. fiecare o manageriaza cum poate:

- devine acru, in razboi cu toata lumea si nemaicrezand in nimic precum rampling,

- escapist hedonist precum tatal jucat de john hurt - aveam impresia ca a murit anu asta..(?),

- luptand zi de zi in si pentru lumina hiper-planificata si picture perfect like a securitatii emotionale in relatie cu altii, precum gainsbourg (tot un soi de escapism, a carui valabilitate slaba in fata inexorabilei si iminentei ciocniri cu melancolia e dovedita inclsuiv de sinuciderea sotului ei - sutherland - cel care refuzase sa (isi) marturiseasca posibilitatea ciocnirii, dar care, atunci cand are certitudinea ca dezastrul se va intampla, se sinucide taman cu pastilele cumparate de sotia lui speriata e eventualitatea sfarsitului lumii)

- acceptand, infruntand si imbratisand melancolia pana in panzele albe, pana si nitel dincolo de limitele obisnuitului (nu vreau sa zic normalului - nu isi are locul aici), precum dunst, careia dansul cu suferinta ii da o cunoastere superioara intuitiva a certitudinilor privind dezastrul - personajul ei se afla in relatiile cele mai familiare (pe alocuri chiar erotice) cu planeta melancholia, de altfel fiind sigurul care gaseste o "solutie magica" si iluzorie - singura "posibila" - pentru copilul care se teme de coliziune si, in acelasi timp, pentru la fel de imposibila "reunire" in fata mortii cu sora ei, gainsbourg. dunst joaca personajul cu cel mai coerent comportament in raport cu planeta.

In rest, filmul mi s-a parut destul de bine echilibrat, accentele exagerat onirice de la inceput bine contrabalansate de ce urmeaza, pe scurt, un film rotund, imagistica frumoasa si vibranta, wagner e utilizat judicios pe coloana sonora. daca ar trebui sa fiu carcotasa, i-as reprosa lui lars von trier abundenta unor trimiteri, ironice sau nu: de la ofelia lui shakespeare pana la fellini sau alte motive pe care le-am recunoscut dar a caror paternitate imi scapa. dar, in mod ciudat, nu imi vine sa fiu carcotasa, pt ca le-a integrat si topit atat de natural in film, ca nu deranjeaza. (inca o chestie: nu o sa inteleg niciodata exact de ce trier e considerat misogin.. mie mi se pare doar realist si un bun cunoscator al nevrozelor feminine si masculine in egala masura. in plus, am senzatia ca, dimpotriva, reda femeii locul "mitic" , as in "ancestral", in ce priveste spiritualitatea feminina, superioara in intuitia atotcuprinzatoare a tragismul demiurgic dat de legarea cu materialitatea/organicitatea.) dar..destul cu "ism"-ele.

filmul m-a prins, m-a luat, m-a dus, m-a facut sa simt (si sa gandesc) lucruri. iar aceasta din urma propozitie cred ca e definitia unui film bun, dincolo de stiluri cinematografice, de mesaj sau de subiect. clar, la categoria "de vazut neaparat".

invata, mama, ca sa ai bani

Azi ma aflam intr-un magazin de pantofi si agonizam de cel putin o jumatate de ora asupra unei perechi frumoase dar nu ma hotarasem eu cat de comode si "asortabile" cu ce mai am prin dulap. Mai pe scurt - sunt sau nu o investitie, aceste bomboane roz si sexy? (aveau, in plus, un pret care imi facea cu ochiul, chiar daca in perioada asta sunt cam stramtorata) Langa mine, o mama cu fiica ei de maxim 11 ani (conditie sociala medie, din ce am perceput vizual, razant) discutau. Mama proba, fiica se uita in jur si probabil ca ii placusera pantofii mei (care inca nu devenisera "ai mei") si isi exprima dorinta de a isi cumpara si ea ceva asemanator. Din franturi de conversatie am prins asta, dar miezul intamplarii porneste de la faptul ca, la un moment dat, mama i-a spus ceva de genul "pantofi ca astia sunt pentru cand te vei face mare" - o remarca de bun simt, o fetita de 10 ani nu poarta tocuri roz... Mai departe, insa, mama i-a spus (cu un ton si o voce in care am simtit chiar o usoara frustrare, dar poate doar mi s-a parut) fiicei ceva ce m-a pus pe ganduri: "invata carte, ca atunci cand te faci mare sa ai bani si sa iti cumperi tot ce iti doresti". Am chiar impresia ca mama ii spusese anterior fetitei ceva de genul "nu avem acum bani, am venit pentru ca eu am nevoie de pantofi acum, pentru tine, ne uitam altadata". Fetitele de varsta celei de care vorbesc privesc hainele si incaltamintea ca pe fiind ceva "de poveste", cu care sa se joace si sa isi hraneasca fanteziile. E normal. Mamele privesc hainele si incaltamintea fetitelor lor ca pe o investitie. E tot normal. Dar ideea principala este: inca mai sunt oameni in tara asta care valorizeaza sensul acelei zicale: "ai carte, ai parte". As fi corectat-o pe mama si as fi zis: "daca fetita va invata, sansele ca ea sa aiba parte de bunastare cand se va face mare cresc. Pregatirea academica, insa, nu e o garantie ca nu va avea lipsuri si nici o conditie sine qua non ca ea sa "reauseasca"." In fine, m-a surprins putin "discursul" mamei si mi-am adus aminte de el in timp ce probam si acasa noua achizitie (despre care mi-am dat seama ca s-ar putea sa nu fie chiar asa o investitie, pentru ca acasa sunt muuult mai incomode decat in magazin si tare ma tem ca nu o voi putea include, asa cum fusese scopul initial, in "artileria de baza" - adica incaltari in care sa pot sta linistita si fara dureri o zi intreaga si pe care sa ma misc liber pe jos pe distante urbane rezonabile - a incaltarilor mele de vara - "baza" care in acest moment este subreda). Probabil si din cauza acestui sentiment de ciuda angoasanta "sper ca nu am aruncat acei bani pe fereastra, taman acum cand aveam nevoie de bani, inainte de concediu", am revenit un moment asupra discutiei povestite mai sus. M-a apucat tot mai tare ciuda. M-am gandit la prieteni de-ai mei, oameni tineri, inteligenti, oameni cu tot felul de diplome, masterate si doctorate prin afara, care sunt nevoiti sa traiasca din mai putin de 10 milioane pe luna. Sau care aveau un loc de munca (la care se ajunge greu si la care multi outsideri viseaza, din cauza "aurei" de care respectivul job este inconjurat) si care si-au dat demisia de la acel job sau se gandesc sa il paraseasca, pentru ca nu le mai ajungeau banii, sau care si l-au pastrat insa traiesc imprumutandu-se de la un salariu la altul (salariu de o "decenta restrictiva", sa-i zicem asa...). Toti - oameni care au invatat carte. Mai cunosc si oameni aflati la alt capat al spectrului - oameni care nu sunt in stare sa scrie 3 propozitii fara greseli dar care pur si simplu se descurca. Intr-un fel sau altul. Din ciclul "coafeza mea castiga mai bine decat profesoara mea de romana"... Sau cazul (real, de data asta) a doi frati gemeni, unul tanar judecator, altul tanar sofer pe TIR, cel din urma il imprumuta constant pe cel dintai, deoarece castiga cvadruplu. S.a.m.d.

Cred ca, dincolo de aberatiile pe care o economie precum cea a Romaniei actuale (nu intru acum in epitete), indiferent de latitudine si longitudine, lectia pe care parintii ar trebui sa le-o dea copiilor lor este: "invata, astfel sansele in viata iti vor creste, cu fiecare diploma si fiecare competenta castigata", insa la fel de important este ca parintii sa ii invete pe copii sa aiba incredere in ei, astfel incat copiii sa isi stabileasca singuri nivelul si directia ambitiilor, in functie de ce il "mana" pe fiecare din acesti copii. Altfel spus, sa le lase libertatea de a isi construi vointa, aspiratia si ambitia proprie, pornind de la premisa ca "cerul este limita". Numai in acest fel, acei copii, deveniti adulti, vor sti ce sa faca cu acele diplome si competente si vor avea curajul firesc de a se provoca pe ei insisi, astfel incat sa castige destui bani cat sa nu le fie tulburate treptele de jos ale piramidei lui Maslow, devenind liberi sa se ocupe de cele de sus. Devenind liberi sa creeze. Devenind intru spirit. Numai astfel o natiune poate progresa. Cu copii deveniti adulti nu in spiritul "ce pun maine pe masa?" sau "sa-mi gasesc un job, oricare ar fi el", sau "muncesc ca un robotel", ci in spiritul lui "ce as putea sa fac ca sa devin mai bun, sa castig mai bine si sa pot face mai multe pentru mine si, prin asta, pentru ce e in jurul meu?"

nicio poveste adevarata nu moare

Adevarul nu moare. Da, idealism, stiu, si ce daca, nu trageti in idealism. Ideals are bulletproof (yeah, same as ideas, my dearest friend, my love). Niciun vis nu moare daca nu l-ai ucis mai intai in tine. Ghandi had a big point. And we keep missing it. Jesus had the biggest point, and we are doing a great job missing it. Wrath is good, sometimes, is useful. I mean the loving wrath. And the love in "loving" is not the love you are feeling, but the love that feels you. What does that mean, "the love that feels you"? I don't know how to explain it. It has something to do with the modesty. And the tearful joy of KNOWING. That knowledge in which the human individual knows he doesn't know shit. But he has faith, and love. And therefore, he's got the power to climb, step after step, towards the truth of himself and the truth of love. Steps are made of true dreams. But every day, we kill little bits of our dreams, cause we are in fallacy, and the fallacy hurts. We miss ourselves, and that is why we hurt. Sometimes the hurting is so big, that we choose to lie to ourselves, we choose not to consider that what we are looking at is the sky. Sooner or later, we will be forced to look directly at the sky. The sky is what our souls long for. But one cannot see the true sky as long as he doesn't truly look at himself. Only then, the climb can go further, towards the high outside and inside.

adventures in solitude

frumos cantec, am gasit un video cu versurile in descriere (chiar daca imaginea e ciudatica).

cine nu isi stie sau asuma ranile minte si se minte. vorba lui tudor gheorghe in "solii mei" (nu stiu cine a scris versurile): "de n-ai fi ras, n-ai fi stiut sa gemi/de n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina/ si daca singur rana nu-ti legai/ cu mana ta n-ai unge rani straine"...

"si daca-nvii in zambetul de azi/e c-ai murit in lacrima de-aseara"...

"n-ai jindui dupa un colt de rai/de n-ai purta un colt de iad in tine"...

etc etc.

the end. to be continued...

I believe that's that. Ori incep un nou blog, ori il "resapez" pe asta, pentru ca devine apasator sa scriu sub semnul a ceva care contine o gramada de chestii ce fundamenteaza ideea de "patologia spiritului". It's not me, anymore.

De ceva vreme (destul de multa) e un clivaj intre ce am scris in primele postari, intre starea care m-a facut sa initiez demersul asta si ce e acum, de fapt. Scopul inceperii acestui blog a fost sa imi urlu/analizez acea patologie spirituala pe care o declansase si care era circumscrisa unei ceea ce in mod curent se cheama "deceptie sentimentala". O chestie foarte personala, foarte "specializata", focusata pe ceva anume, in care scriam mai mult pentru mine. Apoi am inceput sa scriu si despre alte lucruri (mai rar, ce-i drept, insa inclsuiv asta era un semn ca nu ma mai obsedeaza propria-mi depresie si ca intre timp reincepusem sa traiesc). Unele din acele alte lucruri sunt de fapt acelea care ar putea avea valoare si pentru altcineva decat mine. Dar mai ales, care ar putea avea valoare reprezentativa pentru mine, pur si simplu, indiferent de momentul de viata in care ma situez. Nu zic, reprezentativ e si ce am scris la inceputul acestui blog, insa e reprezentativ pentru o anumita perioada. Mi-a fost mai mult util, decat reprezentativ, sa imi scriu durerea. Dincolo, insa, de momentele acelea, ceea ce am scris aici la inceput are valoare testimoniala strict. Nu e suficient de "generalizat", de "nonpersonal" incat sa il tin in aceeasi "caldare" cu restul, care sunt mai despre mine pur si simplu, nu despre mine chinuita de "chagrins d'amour" si atat... in acest "si atat" a stat patologia spiritului meu, timp de aproape 3 luni, de la inceputul acestui bolg. In ingustarea constiintei la o singura chestie.

Cam despre asta e vorba. Nu reneg nimic, nu ma dezic de nimic, nu devalorizez nimic. Pur si simplu trebuie sa "updatez" odata aceasta expresie a mea. Iar alaturarea expresiilor nefiltrate ale patologiei aceleia cu alte expresii, ale unor alte lucruri din mine, cu ochii mai deschisi, sau cu cu valoare nelegata de un moment anume sau cu aplicabilitate extinsa in ce priveste "eu", mi se pare din ce in ce mai anapoda. Nici sa sterg primele postari (care oricum fac mai mult de jumatate din blog) si sa le las doar pe alea cu "aplicabilitate extinsa" nu imi vine, pentru ca repet, si primele postari fac parte din ce eram eu la acel moment. Numai ca se opresc la doar atat. Dincolo de acel moment, ele nu au alta valoare. Si acea valoare este doar pentru mine. Atat.

Mai ramane sa vad cu detaliile tehnice cum e. Cel mai probabil o sa preiau postarile scrise mai putin "doar pentru mine" si pe care le gasec "vrednice" de a fi preluate (destul de putine, de altfel) si o sa le pun pe un nou blog. Sau habar n-am, de fapt, inca, cum o sa fac. Cert este ca e timpul obiectivarii internautice a "cernerii" interioare produse acum destul de multe luni ..:). Pana la urma, orice demers public de aia e public, ca sa nu fie numai pentru tine. Rezon? Rezon.

weird...

Doliu gri-roz - chiar daca nebunul pe langa care trec are o culoare nedefinita, ca orice om al strazii.

Sta asa nemiscat cateva zeci de secunde, cu mana intinsa in salutul hitlerist - adresat, in diagonala, mintii sale si trotuarului aglomerat.

Mi-e teama sa il privesc in ochi, ma tem ca i-as putea cuprinde mana, in ciuda repulsiei de a-i atinge pe oamenii murdari.

Asa ca ii fur, zambind in sinea mea, salutul ascendent si stangaci al nebuniei, ma fac ca nu vad si trec mai departe.

Dar am simtit ca salutul mi se adresa si mie. Chiar daca in mintea lui ratacita lumea e probabil doar un mormânt al realitatii.

"a song fell from jesus's ass"

let the right one in

Nu stiu cum se face ca cele mai misto melodii sensibiloase sunt in filmele cu vampiri. Am dat adineauri, intamplator, peste melodia asta si m-a insotit vreo ora. Cat despre film, l-am vazut acum vreo 2 ani si mi-a placut. Merita vazut 100%.

let's have some fun

un fel de ruga

In desert, in pesteri m-am retras

Inca nu sunt singura, sunt impovarata

De atata imposibilitate a realului

De care orasul colcaie

De tiparele stramte care ne chinuie fara sa-mi fie proprii

De iluzii ale unor urcusuri pe trepte de tarana moarta

Care abia ajunse in varf ii fac sa vada golul din ei

Chemandu-si, prea tarziu, suflul sfant peste treptele ramase in spate

Prizonieri ai aceleasi iluzii, confundand acel suflu

Cu zbaterile trufiei si linistirea lor efemera.

Trist mi-e sufletul, pacatuind de lacomie

Lacomia uitarii ca in fata Ta, Doamne,

Ne infatisam singuri

Iar Tu numeri doar maretia iubirii

Care construieste cu smerita cutezanta.

ayn rand

http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand


etica egoismului rational si prin asta virtuos ..:) bullshit
sunt de acord ca altruismul asa cum e predicat actualmente de societatile profund occidentale (voi explica, poate, mai tarziu ce inteleg exact prin asta), respectiv de morala catolica asa cum e "popularizata" de secole, are ceva putred si infinit ipocrit (asta e aproape un loc comun si nu voi insista) si prin asta diabolic, insa a predica suspendarea/sacrificarea simtirii e o prostie. e la fel de diabolic precum lucrul la care a aparut ca reactie, adica exact acel altruism pervers care de exemplu a dat nastere etatismului care a dat nastere comunismului sau nazismului etc etc.
"obiectivismul"cade in cealalta extrema, opunand unor astfel de doctrine un individualism controlat de ratiune, uitand ca tocmai acest individualsim se bazeaza pe dorintele individului, oricat de strabatute de ratiune ar fi acestea si oricat de orientate spre "productie" ar fi. simtirea e cea care da motivatia spre a produce. ratiunea e doar un mijloc. acum deja trec la viata la nivel micro, a indiviului. da, fericirea proprie e scopul final (nascut din simtire!!), insa fara a fi in acord cu adevarul revelat, si nu gandit(primul il desvarseste pe al doilea, iar al doilea fara primul nu are putere de creatie), aceasta fericire e una iluzorie si fragila. cand zic adevar revelat ma refer la iubire, in sensul christic, dar si platonic (adica acel eros care pune lucrurile in miscare - iubirea platonica e una din expresiile consacrate si folosite profund gresit on a daily basis :)) n-are nimic a fac cu romantism, sex sau lipsa acestuia, nici macar nu se refera la relatile dintre oameni..:)) sa fie clar!) dpdv al "pune lucuruile in miscare" nu exista diferenta intre christic si platonic, christic aduce in plus dimensiunea sacrficiului pt o alteritate umana, sacrificiu pe care catolicul "imitatio dei" il preia in mod eronat si cu o trufie disimulata siesi. de ce zic asta? pt ca numai dumnezeu - adica christos isi poate permite luxul maret de a se sacrifica in mod genuin pt oameni, este singurul capabil sa o faca. de fapt este singurul capabil de altruism real, in cel mai profund sens. iar o expresie concludenta a pervesitatatii la care a dat nastere societatea pe care ayn rand o critica ar putea fi, in sensul asta, de exemplu,actele filantropice ale bogatilor comercianti de arme, de exemplu.
revenind la "obiectivism" - orice doctrina care face abstractie (de fapt care neaga) grauntele de dumnezeire din individ (la care se poate ajunge prin simtire, doar, si care il face sa fie mai mult decat un individ, intr-un sens teleologic) este o doctrina arida care raspunde doar nevoilor pentru o "baza concreta" unor constiinte suprasaturate de caracterul teoretic al unor idealuri care nu au nicio vina ca sunt prost intelese si aplicate si care dau nastere unor ipocrizii de genul celor carora vorbeam mai sus. da, si eu condamn ceea ce ayn rand numeste "second-handers" (acei oameni care traiesc prin intermediul altor oameni, punandu-se pe ei mai prejos decat acestia). si eu condamn sacrificiul de sine pe altarul altor individualitati decat cea proprie (pentru ca un astfel de tip de altruism e o ipocrizie, niciun om nu s epoate pune cu adevarat mai prejos decat alt om si/sau in slujba altor indivizi - iertare, maica tereza, stiu ca altruismul tau a fost genuin prin efecte, dar daruindu-te pe tine te-ai daruit lui dumnezeu, de fapt, si deci tie, in adevaratul sens, profund egoist dar si laudabil - cum spunea si nu mai stiu care filosof roman "sfintele au fost niste perverse" sau ceva de genul asta). insa a predica sacrificiul altora pe altarul propriului individualsim este: 1) paradoxal, exact cu a recunoaaste necesitatea existentei acelora care se sacrifica. prostia lor e ca se sacrifica unui alt individ, in loc sa se sacrifice propriului graunte de dumnezeire din ei insisi (ca maica tereza... una din cele mai egoiste - in sensul bun - fiinte ale secolului 20). 2) a te invarti in cercul propriilor slabiciuni (pe care narcisismul nietzcheean la care duce negarea lui dumnezeu il ignora) . iar dumnezu e iubire. deci nu poti proceda metodic cu dumnezeu, pt ca iti va scapa printre degetele ratiunii vesnic. si nu poti proceda metodic cu iubirea, pt ca it va scapa printre aceleasi degente, la fel de vesnic. poti proceda metodic cu tine insuti doar (asta inseamna constientizarea slabiciunii) insa locul catre care te duce metoda este locul acelui garunte din tine unde salasuieste dumnezeu si/sau iubirea. constientizarea prin simtire a acelui graunte da puterea de a lupta cu propriile slabiciuni si a actiona impotriva lor, pentru binele tau, pentru tine, intru dumnezeu. eroarea pe care "obiectivismul" o face, cred, e de a pune semnul egalitatii intre slabiciune si acel graunte, pe cand slabiciunea este exact rezultatul (mai mult sau mai putin evident) al indepartarii de el si al sclaviei in fata contingentei si taranei, pe care ratiunea umana (oricat de inteligent ar fi cel care o foloseste) nu o poate eluda.
nu cred ca oamenii sunt natural altruisti, cred ca sunt natural egoisti, insa asta nu e ceva rau decat in momentul in care uiti ca oamenii, cu ratiunea lor, sunt supusi greselii. si in care uiti de iubire si dumnezeu. ideea e sa iei acel egoism si sa il pui in in slujba nici vreunui "greater good", dar nici in slujba ta insuti si atat. morala are un renume prost parte pentru ca se refera la un sistem de regului de coercitie. adevarata morala e cea care ar face apologia simtirii intru dumnezeu, numai ca aceasta simtire e greu de atins. am lucrat ani de zile cu copii si tind sa cred ca ei au aceasta simtire, am vazut chiar si momente ale pervertirii lor generate de lumea "reala", a adultilor (generata, la randu-i, de blestemul originar - omul va lucra pamantul si va trai din roadele acestei munci) si am vazut cum bucati din aceasta simtire erau intristate apoi ucise de "tarana" brutala a "prozaismului" nepriceperii, neatentiei si intunericului pe care lumea adulta, a realitatii, a celor care "muncesc pamantul", le poate crea. dar din pacate, la copii e un soi de "simtire oarba" si de aceea, crescand, devenind adult, individul are datoria sa se foloseasca de ratiune in contextul luptei pentru roadele pamantului pentru a-si pastra si constientiza si a duce cu el si a se pastra aproape de acea simtire. singura sansa a unui individ care "devine" e sa nu uite ca trebuie sa"devina" spre acel si in jurul acelui graunte. sngura sansa e iubirea, in orice forma. iubirea creeaza (cat si-o fi iubit einstein munca...!), iubirea naste aspiratia spre lumina, si e singura care se folosete cum trebuie de ratiune, pt ca nu individul o foloseste in acel moment, ci dumnezeu din individ, tinderea din individ catre dumnezeu, de fapt. de aceea, singura cale de a iubi real un alt individ e smerenia in fata propriei tale iubiri si in fata iubirii lui. e de fapt smerenia fata de acel graunte. din tine si din el, si mai ales fata de acel ceva de dincolo de tine si de el in virtutea caruia exista cele 2 graunte. tocmai de aceea iubirea te impiedica sa minti.
diferenta dintre iubirea slaba, supusa contingentei, si cea adevarata, in care lucuriel se aseaza firesc, este ca in primul caz se uita de acel ceva de dincolo, campul constiintei ingustandu-se si limitandu-se la mundan si rational (ratiunea fara iubire nu-si gaseste rostul, iar iubirea fara ratiune e un rost orb - ca in cazul exemplului cu copiii), iar astfel tarana invinge si omul ramane fara zbor, fara acea iesire din el insusi reala, invartindu-se in cercul vicios al neincrederii puse (justificat, de altfel) de ratiune, care in felul asta devine, biata de ea, doar un caine de paza pentru simtire si atat. e un fals egoism, un egoism pagubos care "isi fura singur caciula", in the end.
in cel de-al doilea caz, individul iese din el insusi nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului un alt graunte, dar consubstantial de asemenea cu acel ceva pe care il numim de regula si il numesc si eu aici "dumnezeu". atunci grauntele e liber, cu adevarat, sa creeze, iar ratiunea si simtirea merg impreuna, fara sa fie vreuna din ele far calauzitor celeilalte sau fara sa mai existe conflict intre cele doua. voi reveni mai tarziu la problema cu "nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului", pentru ca asa cum e spusa aici e vulnerabila si simt nevoia sa o explic mai mult, intrucat e una din cheile de bolta ale argumentarii. deocamdata, insa, merg mai departe:
m-a facut sa zambesc faptul ca doamna rand il critica pe kant... si in acelasi timp spune "omul in sine e un scop". acestea sunt chiar cuvintele lui. cred ca rand, vorbind despre dimensiunea sociologica si politica a acestei ziceri ii da dreptate lui kant fara sa vrea (sau fara sa stie?). kant porneste de sus si ajunge la asta, rand porneste de jos si ajunge la asta. si amandoi au dreptate, in final..:) numai ca rand refuza sa treca pe la acel "sus" al lui kant care a generat zicerea ("sus" fara de care orice demers pro-individ - fie ca e sinele fie ca e altul - e steril, asa cum am aratat mai sus).
pot sa inteleg diferenta de sens in care aceasta sintagma este predicata in cele 2 sisteme. insa kant explica magistral (facand apel la acea consubstantialitate dintre grauntele din om si dumnezeu) de ce omul este un scop in sine. numai ca nu diferentiaza cum se intampla asta in cazul sinelui si in cazul alteritatii, ramanand, rigid, la enuntarea unui "trebuie" cam opresiv, care face abstractie de egoismul natural al omului. eu vin, intorc putin sensul kantian si zic (facand apel exact la consubtantilaitate cu dumnezeu a grauntelui) : " individul trebuie sa fie un scop in sine pentru sine insusi" (mai bine spus, "propriul graunte de dumnezeire din individ trebuie sa fie un scop pentru individul insusi"). unde a gresit poate kant, lasand loc unor interpretari de genul celei pe care banuiesc ca rand i-a dat-o, este ca a lasat "prea sus" acest principiu, predicandu-i, in acelasi timp, aplicarea si la alteritate si legand-o de apologia unui altruism constipat intr-o paradigma nerealista care a dat nastere exact perversitatii de care vorbeam la inceput. iar rand se strecoara, poate, fix in aceasta ditsanta prea mare intre principiu si aplicabilitatea lui, intre acel "trebuie" kantian (care se opreste in afara individului, la seamanul lui, fara sa se intoarca, "egoist", prin dumnezeu, in sinele indvidului) si, respectiv, lipsa unui "de ce trebuie" cu radacini in sinele individual realiste si prin asta pragmatice (radacini pe care principiul, ramas suspendat prea sus, le-ar gasi, repet, egoiste).
acum o sa spun unde cred eu ca rand greseste, la randu-i, avantandu-se simplist si cu capul inainte intr-un "prea jos" pe care unii l-au numit, pe buna dreptate, cred, excesiv de "pamanatesc". pur si simplu il neaga pe dumnezeu si duce totul in individ, fara sa ii mai dea sansa de iesire din sine altfel decat prin intermediul ratiunii, iar asta genereaza un alt tip de opresiune. care sunt valorile dupa care individul ,atat in sens psihologic, cat si sociologic si politic, trebuie sa se ghideze? propria-i ratiune, zice rand, iar asta duce imediat la un elitism de tip nietzcheean a carui invaliditate aproape evidenta am aratat-o mai sus. dar asta e doar un efect. dpdv al scopului, teoria nu se sustine pt ca face apel la mijloacele gresite si e confuza in ce priveste cauzele (motivatia). altfel spus, eu zic ca obiectivismul nu exista, pt ca obiectivitatea nu exista. da, de acord, absolutul poate fi cea mai perversa capcana, insa mi s epare o forma de capitulare mascata sa mergi pe alt drum decat cel in care vei intalni absolutul, doar ca eviti sa te confrunti vreodata cu deslusirea lui si efortul de a-i obiectiva (in senul aristotelic de "a actualiza") manifestarile (kant a facut invers, s-a dus fix in bratele lui dar a fost atat de "luat pe sus" incat a uitat sa se mai intoarca in sine). iar faptul ca obiectivitatea umana (ca oferita de ratiunea pura) nu exista e ceea ce spune si el (de aceea, poate, rand il uraste atat de mult). facand apologia ratiunii fara rezervele si conditionarile legate de simtire (atentie, ma refer la acea simtire a lui si intru dumnezeu in tine si in afara ta), obiectivismul ramane prizonier fara sa vrea unei simtiri "pamantesti", transformand individul intr-un animal social dotat cu ratiune si atat. nu rezolva problema, ci o neaga.
daca absolutizarea excesiva duce la pierderea din vedere a mijloacelor, relativizarea excesiva duce la pierderea din vedere a scopului si la inlocuirea lui cu un fals construct: egoism(t)ul virtuos.

wtf

veau sa devin lesbiana si sa ma indragostesc de o turcoaica tanara cu ochii mari
vreau sa devin dumnezeu si sa mor in scrierile unui neamt nebun apoi sa inviez
sa fiu Moartea, sa ii vizitez si sa ii ademenesc pe oameni, managaindu-i pe tample
sa fiu toate sunetele perceptibile din lume
sa fiu eu cea de peste 10 ani, pentru o secunda
sa fiu fluviul amazon, pentru cativa ani
de fapt, as vrea sa stau cateva zile intr-o celula cu pereti albi, un pat alb de campanie si o masuta alba
and then what?
wtf?
i will allways refuse to believe that "the emotional range of a man is the size of a nut" (as opposite to that of a woman)