tocmai am vazut filmul. mi-a placut mult. de lars von trier nu vazusem decat manderlay si antichrist, drept pt care am "abordat" cu niscaiva frica de depresie taman acest film, numit melancholia... da, lars von trier te duce in locuri nu foarte batatorite, deci trebuie sa fii neinfricat...:) m-am repezit, dupa ce l-am vazut, sa caut despre el pe google, sa ascult uvertura din tristan si isolda, sa citesc despre film. ce m-a surprins nitel la review-urile, mai mult sau mai putin avizate, mai mult sau mai putin comprehensive sau obiective sau mai stiu eu cum, pe care le-am citit (de la publicatii/cronicari cu staif de la noi sau din america pana la pareri ale unor neofiti ca mine), a fost urmatorul lucru: se tot vorbeste despre relatia dintre cele doua surori si despre disaster/apocalypse movie (intr-o abordare europeana, ok...), despre cuvintele lui dunst cu privire la "the earth is evil and we are alone" etc etc. nimic de zis, sunt fatete care contribuie la stralucirea filmului, insa io am simtit altfel piesa centrala a acestui film. nu ma voi lansa in fraze despre metafizica (desi filmul e cat se poate de metafizic - chiar daca cheia regizorului -pe care il suspectez ca e "fan" heidegger si kierkegaard :P - e una psihologica/psihiatrica, chiar). voi incerca sa trec cateva "concluzii" voit simpliste, sau mai bine zis, simplificate, din zona asta, a "mesajului" filmului cu privire la conditia umana (oricat de pretentios ar suna):
1. planeta aia e o metafora la indemana, fara sa fie prin asta ieftina (von trier ne "serveste" metafora cu delicatete). filmul este despre melancolie (in sensul clinic, de depresie). ne paste melancolia, pe noi oamenii, iar cand ea vine si ne ciocneste, nu e scapare, e un pic precum sfarsitul lumii
2. melancolia face parte din firea omeneasca. fiecare o manageriaza cum poate:
- devine acru, in razboi cu toata lumea si nemaicrezand in nimic precum rampling,
- escapist hedonist precum tatal jucat de john hurt - aveam impresia ca a murit anu asta..(?),
- luptand zi de zi in si pentru lumina hiper-planificata si picture perfect like a securitatii emotionale in relatie cu altii, precum gainsbourg (tot un soi de escapism, a carui valabilitate slaba in fata inexorabilei si iminentei ciocniri cu melancolia e dovedita inclsuiv de sinuciderea sotului ei - sutherland - cel care refuzase sa (isi) marturiseasca posibilitatea ciocnirii, dar care, atunci cand are certitudinea ca dezastrul se va intampla, se sinucide taman cu pastilele cumparate de sotia lui speriata e eventualitatea sfarsitului lumii)
- acceptand, infruntand si imbratisand melancolia pana in panzele albe, pana si nitel dincolo de limitele obisnuitului (nu vreau sa zic normalului - nu isi are locul aici), precum dunst, careia dansul cu suferinta ii da o cunoastere superioara intuitiva a certitudinilor privind dezastrul - personajul ei se afla in relatiile cele mai familiare (pe alocuri chiar erotice) cu planeta melancholia, de altfel fiind sigurul care gaseste o "solutie magica" si iluzorie - singura "posibila" - pentru copilul care se teme de coliziune si, in acelasi timp, pentru la fel de imposibila "reunire" in fata mortii cu sora ei, gainsbourg. dunst joaca personajul cu cel mai coerent comportament in raport cu planeta.
In rest, filmul mi s-a parut destul de bine echilibrat, accentele exagerat onirice de la inceput bine contrabalansate de ce urmeaza, pe scurt, un film rotund, imagistica frumoasa si vibranta, wagner e utilizat judicios pe coloana sonora. daca ar trebui sa fiu carcotasa, i-as reprosa lui lars von trier abundenta unor trimiteri, ironice sau nu: de la ofelia lui shakespeare pana la fellini sau alte motive pe care le-am recunoscut dar a caror paternitate imi scapa. dar, in mod ciudat, nu imi vine sa fiu carcotasa, pt ca le-a integrat si topit atat de natural in film, ca nu deranjeaza. (inca o chestie: nu o sa inteleg niciodata exact de ce trier e considerat misogin.. mie mi se pare doar realist si un bun cunoscator al nevrozelor feminine si masculine in egala masura. in plus, am senzatia ca, dimpotriva, reda femeii locul "mitic" , as in "ancestral", in ce priveste spiritualitatea feminina, superioara in intuitia atotcuprinzatoare a tragismul demiurgic dat de legarea cu materialitatea/organicitatea.) dar..destul cu "ism"-ele.
filmul m-a prins, m-a luat, m-a dus, m-a facut sa simt (si sa gandesc) lucruri. iar aceasta din urma propozitie cred ca e definitia unui film bun, dincolo de stiluri cinematografice, de mesaj sau de subiect. clar, la categoria "de vazut neaparat".
