Sălciile şi muzica. Sălciile vorbesc, muzica există, dar tace ofuscată şi s-a închis în baie. Cuvintele sunt, şi ele, răsuflate, acoperite de praful unei false obiectivări. Sau poate nu mai e deloc falsă de câţiva ani, obiectivarea asta. Creierul mi-e obosit de mirosuri şi de muzică. Mi-e teamă să nu fi trădat muzica. Pe mine m-am trădat, cred, de multe ori. Sălciile, le văd afară, în ziua asta de toamnă mijlocie şi schizoidă. Foşnesc cînd mă uit la ele, legănându-se crud şi fără rost în adierile iscate mai degrabă, parcă, de trecerea autobuzelor de pe stradă (care nu e foarte departe), decât de vânt. Nu contează. Chiar nu contează, ce Dumnezeu m-am apucat să vorbesc de sălcii… Dintotdeauna mi-a fost fric¬ă să fiu coerentă, pentru că mi-e ruşine să recunosc -faţă de mine, în primul rând- că ceea ce gândesc în momente ca astea nu este decât o încercare de a păstra în stadiul de “metafizică” tristeţea obişnuită, dar cronicizată; şi, silă fiindu-mi de propriile lamentări, le analizez şi le flagelez şi mă dezic de ele, apoi le chem înapoi, zdrenţuite, şi le încoronez pseudo-artistic cu metafore de doi lei. Iar chestia asta nu se poate întâmpla decât în vaguitate, în incertitudinea blazării care se vrea cerebrală. Şi cred că, până la urmă, toată gargara e doar un fel pretenţios de a-mi biciui tăcerile interioare şi mofluze, pe care le tranşez ca un măcelar dement, sperând că durerea tăieturilor le va face să-şi urle fosta viaţă. Absurd. Dar asta e cea mai comodă formă de coeziune cu mine însămi: mă trădez, apoi mă estetizez. Sunt, iar şi iar, propriul meu fiu risipitor. Uite că obosii să delirez şi mi-e dor de muzică. Mi-e dragă muzica. Ce înseamnă “muzică”? A exista, a curge. Atunci când ea tace, fiinţa bălteşte. Sau se odihneşte a moarte, depinde. Şi pauzele astea de tăcere au rostul lor. Cât despre muzică, o trădez puţin în fiecare zi. Asta e ok, dar câteodată am senzaţia că trădarea asta e mai gravă decât vreau eu să cred şi atunci mi-e frică să nu mă fi părăsit. Dar nu. Iarăşi bat câmpii… Rămăsesem la incoerenţa atât de familiară…Dacă m-aş exprima fără să sublimez cuvintele în altele, cred că m-aş îngrozi de ceea ce aş putea spune. Sau, mai bine zis, de cât de trist ar suna ceea ce aş spune. Şi atunci m-aş urî şi mi-aş urî cuvintele. So here I am…
Puţinele momente de adevăr vibrant şi plin sunt cele în care muzica povesteşte, aparent aberant, o tristeţe frumoasă. În final, asta contează: Frumuseţea. Trăiesc cu groaza ca tristeţea să nu fie urâtă. Adică să tacă. O tristeţe care nu plânge în muzică se transformă foarte uşor în ceva hidos: resentiment, blazare sau, cel mai rău, disperare. Disperarea e tăioasă, ingrată, distructivă; e calea spre neant. Tristeţea frumoasă, care se neagă pe ea însăşi întru speranţă, construieşte; e calea spre adevărul fiinţei. Negarea negaţiei e afirmaţie. Aiurea! Asta nu e adevărat decît în logică. Pe drumul autonegării, sufletul îşi schimbă inevitabil direcţia, pentru că întreg acest drum e lipsit de luciditate. Paradoxul e că tocmai de la lipsa de luciditate vine salvarea, la fel ca în cazul somnambulilor care nu cad de pe acoperiş în timpul crizelor plimbăreţe. Încetând să mai fie raţională până la capăt, trăirea devine liberă să colinde propriile cotloane gotice, de unde se întoarce cu poveşti despre sine şi cu minciuni pe care le transformă în adevăruri, adaptându-li-se. Chestie care e, de multe ori, foarte dureroasă. Întoarcerea la simţul comun e întâmpinată cu laurii unui adevăr diferit, dar, vai, cel încoronat poartă germenii nevăzuţi ai unei boli: dorul de o nouă plecare, ispita unei alte negări, a unei alte regăsiri, a unei realităţi noi, pe care să o iubească mai mult şi care să-i ofere o tristeţe mai frumoasă.
Estetizarea e o modalitate de a face suportabil sentimentul aprehensibilităţii fericirii, transformându-l într-o tristeţe în primă instanţă fals asumată, a cărei recurenţă oferă iluzia unei dialectici care salvează sufletul de la mortificare. Cred că, de fapt, nu avem de ales. Nu e vorba de o asumare reală, căci alternativă nu există. Suntem constrânşi să ne asumăm prăpastia dintre realitatea mundană şi cea sufletească şi s-o umplem cu stâncile propriilor tristeţi, pe care, apoi, să le acoperim cu vegetaţia mai mult sau mai puţin bogată a unor vibraţii de reflecţie care să îmbrace ruptura din noi cu o iluzie, până la urmă... În felul ăsta, vocaţia inevitablă a nefericirii se transformă într-o vocaţie a falsei asumări menite să ofere, în lipsa oricărui alt punct de sprijin, sentimentul controlului asupra propriei fiinţări aflate totalmente sub semnul contradicţiilor şi, deci, al paradoxului. Efortul de a găsi, într-un fel sau altul, o rezolvare aprioric imposibilă acestei situaţii aporetice (cu atât mai tragic şi mai frumos este acest efort cu cât conştiinţa imposibilităţii unei rezolvări propriu-zise este mai prezentă), acest efort este, aşadar, însuşi drumul parcurs spre o destinaţie obiectiv inexistentă. Acest drum nu poate fi ghidat doar de raţiune, pentru că ea s-ar găsi perplexă în faţa atâtor contradicţii. Atunci facem apel la afecte, pe care le transpunem în manifestări artistice (despre religie nu e cazul şi nu vreau acum să vorbesc), încercând, parcă, în acest fel, să ne construim oaze de existenţă în drumul pe care îl parcurgem în lupta cu nimicul steril. Modalitatea are ca rădăcină sufletească încercarea omului de a-şi dezvălui sieşi un “dincolo” izbăvitor. Iar acest “dincolo” poate fi exterior sau interior, punctul de plecare şi de întâlnire fiind mereu acelaşi: asumarea tristeţii, născută din conştientizarea angoasei. Iar aici intră în scenă filosofia, ca o altă modalitate de a “rezolva” tristeţea. Artistul eludează paradoxele prin “sentimentalizarea” cerebralului, sau - forţând terminologia lui Kierkegaard - prin transpunerea în “estetic” a “eticului”; filosoful, folosindu¬-se, de cele mai multe ori, de conceptul de intuiţie, pe care îl axiomatizează, nu sublimează angoasa în manifestări subiective ale ideilor, ci o analizează. El nu transpune, el explică. Sentimentul tristeţii devine astfel atât un definiens, cât şi un definiendum.
Ambele forme de trăire a tristeţii (cea artistică şi cea filosofică) au traiecte diferite, dar care pornesc din acelaşi spaţiu dramatic al fiinţei: întrebarea (pusă difuz sau explicit) asupra propriei condiţii. Acest semn de întrebare e adesea însoţit, câteodată înghiţit, de un alt semn, semnul de exclamare al setei de Absolut, care, continui să cred, se află, latent sau manifest, în sufletele tuturor oamenilor. Spun ”continui să cred” pentru că mulţi dintre cei cu care am stat de vorbă în ultimul timp, fără a fi neapărat prin asta snobi sau elitişti (erau poate doar dezamăgiţi) susţineau cu convingere că există indivizi cărora banalitatea, trivialitatea, micimea, limitarea, ignoranţa, autosuficienţa sau mai ştiu eu ce altă meteahnă le asigură premisele unei fericiri aproape animalice. Eu, dimpotrivă,
cred că fiecare om - idiotul sau geniul, nebunul sau psihiatrul care-l tratează, ministrul de finanţe sau pictorul care face portrete la minut turiştilor, beţivul abrutizat sau violonistul în frac care suţine concerte pe scenele lumii -
e construit astfel încât să poată simţi cu exact o nelinişte în plus faţă de ceea ce el însuşi poate înţelege, să-şi pună cu exact o întrebare mai multe decât cele la care are mijloacele să-şi răspundă.Dacă, structural, această diferenţă între ceea ce poate cuprinde şi ceea ce tinde să cuprindă ar fi nulă, altfel spus, dacă ar fi egal cu el însuşi, omul ar fi zeu, ar fi Totul. Dacă diferenţa ar fi mai mare atunci omul ar fi pierdut de sine însuşi, prăbuşit în Nimic. Ori destinul său, mă gândesc, nu este nici una, nici alta.Aşadar, fiecare dintre noi poartă în sine, fie că îşi dă seama sau nu, intuiţia ambelor: Absolutul şi Neantul, precum şi goana către primul, ca un drum către linia orizontului. Iar ceea ce se află între cel care merge şi acea linie niciodată tangibilă este ceea ce înseamnă condiţia umană, este spaţiul în care se nasc toate întrebările, este locul în care chiar iubirea se naşte, ca izbăvire a tristeţii prin ea însăşi.Se poate tinde catre primul prin cel de-al doilea?
-Sublimare…
-mecanismul psihologic al saturatiei…
-sau e doar o capcana?
-sau de fapt, evb doar de dialectica celor doua? (pbbl conform celor de mai sus, mai degraba asta)
