ayn rand

http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand


etica egoismului rational si prin asta virtuos ..:) bullshit
sunt de acord ca altruismul asa cum e predicat actualmente de societatile profund occidentale (voi explica, poate, mai tarziu ce inteleg exact prin asta), respectiv de morala catolica asa cum e "popularizata" de secole, are ceva putred si infinit ipocrit (asta e aproape un loc comun si nu voi insista) si prin asta diabolic, insa a predica suspendarea/sacrificarea simtirii e o prostie. e la fel de diabolic precum lucrul la care a aparut ca reactie, adica exact acel altruism pervers care de exemplu a dat nastere etatismului care a dat nastere comunismului sau nazismului etc etc.
"obiectivismul"cade in cealalta extrema, opunand unor astfel de doctrine un individualism controlat de ratiune, uitand ca tocmai acest individualsim se bazeaza pe dorintele individului, oricat de strabatute de ratiune ar fi acestea si oricat de orientate spre "productie" ar fi. simtirea e cea care da motivatia spre a produce. ratiunea e doar un mijloc. acum deja trec la viata la nivel micro, a indiviului. da, fericirea proprie e scopul final (nascut din simtire!!), insa fara a fi in acord cu adevarul revelat, si nu gandit(primul il desvarseste pe al doilea, iar al doilea fara primul nu are putere de creatie), aceasta fericire e una iluzorie si fragila. cand zic adevar revelat ma refer la iubire, in sensul christic, dar si platonic (adica acel eros care pune lucrurile in miscare - iubirea platonica e una din expresiile consacrate si folosite profund gresit on a daily basis :)) n-are nimic a fac cu romantism, sex sau lipsa acestuia, nici macar nu se refera la relatile dintre oameni..:)) sa fie clar!) dpdv al "pune lucuruile in miscare" nu exista diferenta intre christic si platonic, christic aduce in plus dimensiunea sacrficiului pt o alteritate umana, sacrificiu pe care catolicul "imitatio dei" il preia in mod eronat si cu o trufie disimulata siesi. de ce zic asta? pt ca numai dumnezeu - adica christos isi poate permite luxul maret de a se sacrifica in mod genuin pt oameni, este singurul capabil sa o faca. de fapt este singurul capabil de altruism real, in cel mai profund sens. iar o expresie concludenta a pervesitatatii la care a dat nastere societatea pe care ayn rand o critica ar putea fi, in sensul asta, de exemplu,actele filantropice ale bogatilor comercianti de arme, de exemplu.
revenind la "obiectivism" - orice doctrina care face abstractie (de fapt care neaga) grauntele de dumnezeire din individ (la care se poate ajunge prin simtire, doar, si care il face sa fie mai mult decat un individ, intr-un sens teleologic) este o doctrina arida care raspunde doar nevoilor pentru o "baza concreta" unor constiinte suprasaturate de caracterul teoretic al unor idealuri care nu au nicio vina ca sunt prost intelese si aplicate si care dau nastere unor ipocrizii de genul celor carora vorbeam mai sus. da, si eu condamn ceea ce ayn rand numeste "second-handers" (acei oameni care traiesc prin intermediul altor oameni, punandu-se pe ei mai prejos decat acestia). si eu condamn sacrificiul de sine pe altarul altor individualitati decat cea proprie (pentru ca un astfel de tip de altruism e o ipocrizie, niciun om nu s epoate pune cu adevarat mai prejos decat alt om si/sau in slujba altor indivizi - iertare, maica tereza, stiu ca altruismul tau a fost genuin prin efecte, dar daruindu-te pe tine te-ai daruit lui dumnezeu, de fapt, si deci tie, in adevaratul sens, profund egoist dar si laudabil - cum spunea si nu mai stiu care filosof roman "sfintele au fost niste perverse" sau ceva de genul asta). insa a predica sacrificiul altora pe altarul propriului individualsim este: 1) paradoxal, exact cu a recunoaaste necesitatea existentei acelora care se sacrifica. prostia lor e ca se sacrifica unui alt individ, in loc sa se sacrifice propriului graunte de dumnezeire din ei insisi (ca maica tereza... una din cele mai egoiste - in sensul bun - fiinte ale secolului 20). 2) a te invarti in cercul propriilor slabiciuni (pe care narcisismul nietzcheean la care duce negarea lui dumnezeu il ignora) . iar dumnezu e iubire. deci nu poti proceda metodic cu dumnezeu, pt ca iti va scapa printre degetele ratiunii vesnic. si nu poti proceda metodic cu iubirea, pt ca it va scapa printre aceleasi degente, la fel de vesnic. poti proceda metodic cu tine insuti doar (asta inseamna constientizarea slabiciunii) insa locul catre care te duce metoda este locul acelui garunte din tine unde salasuieste dumnezeu si/sau iubirea. constientizarea prin simtire a acelui graunte da puterea de a lupta cu propriile slabiciuni si a actiona impotriva lor, pentru binele tau, pentru tine, intru dumnezeu. eroarea pe care "obiectivismul" o face, cred, e de a pune semnul egalitatii intre slabiciune si acel graunte, pe cand slabiciunea este exact rezultatul (mai mult sau mai putin evident) al indepartarii de el si al sclaviei in fata contingentei si taranei, pe care ratiunea umana (oricat de inteligent ar fi cel care o foloseste) nu o poate eluda.
nu cred ca oamenii sunt natural altruisti, cred ca sunt natural egoisti, insa asta nu e ceva rau decat in momentul in care uiti ca oamenii, cu ratiunea lor, sunt supusi greselii. si in care uiti de iubire si dumnezeu. ideea e sa iei acel egoism si sa il pui in in slujba nici vreunui "greater good", dar nici in slujba ta insuti si atat. morala are un renume prost parte pentru ca se refera la un sistem de regului de coercitie. adevarata morala e cea care ar face apologia simtirii intru dumnezeu, numai ca aceasta simtire e greu de atins. am lucrat ani de zile cu copii si tind sa cred ca ei au aceasta simtire, am vazut chiar si momente ale pervertirii lor generate de lumea "reala", a adultilor (generata, la randu-i, de blestemul originar - omul va lucra pamantul si va trai din roadele acestei munci) si am vazut cum bucati din aceasta simtire erau intristate apoi ucise de "tarana" brutala a "prozaismului" nepriceperii, neatentiei si intunericului pe care lumea adulta, a realitatii, a celor care "muncesc pamantul", le poate crea. dar din pacate, la copii e un soi de "simtire oarba" si de aceea, crescand, devenind adult, individul are datoria sa se foloseasca de ratiune in contextul luptei pentru roadele pamantului pentru a-si pastra si constientiza si a duce cu el si a se pastra aproape de acea simtire. singura sansa a unui individ care "devine" e sa nu uite ca trebuie sa"devina" spre acel si in jurul acelui graunte. sngura sansa e iubirea, in orice forma. iubirea creeaza (cat si-o fi iubit einstein munca...!), iubirea naste aspiratia spre lumina, si e singura care se folosete cum trebuie de ratiune, pt ca nu individul o foloseste in acel moment, ci dumnezeu din individ, tinderea din individ catre dumnezeu, de fapt. de aceea, singura cale de a iubi real un alt individ e smerenia in fata propriei tale iubiri si in fata iubirii lui. e de fapt smerenia fata de acel graunte. din tine si din el, si mai ales fata de acel ceva de dincolo de tine si de el in virtutea caruia exista cele 2 graunte. tocmai de aceea iubirea te impiedica sa minti.
diferenta dintre iubirea slaba, supusa contingentei, si cea adevarata, in care lucuriel se aseaza firesc, este ca in primul caz se uita de acel ceva de dincolo, campul constiintei ingustandu-se si limitandu-se la mundan si rational (ratiunea fara iubire nu-si gaseste rostul, iar iubirea fara ratiune e un rost orb - ca in cazul exemplului cu copiii), iar astfel tarana invinge si omul ramane fara zbor, fara acea iesire din el insusi reala, invartindu-se in cercul vicios al neincrederii puse (justificat, de altfel) de ratiune, care in felul asta devine, biata de ea, doar un caine de paza pentru simtire si atat. e un fals egoism, un egoism pagubos care "isi fura singur caciula", in the end.
in cel de-al doilea caz, individul iese din el insusi nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului un alt graunte, dar consubstantial de asemenea cu acel ceva pe care il numim de regula si il numesc si eu aici "dumnezeu". atunci grauntele e liber, cu adevarat, sa creeze, iar ratiunea si simtirea merg impreuna, fara sa fie vreuna din ele far calauzitor celeilalte sau fara sa mai existe conflict intre cele doua. voi reveni mai tarziu la problema cu "nu catre, ci prin intermediul unei alteritati apartinand mundanului", pentru ca asa cum e spusa aici e vulnerabila si simt nevoia sa o explic mai mult, intrucat e una din cheile de bolta ale argumentarii. deocamdata, insa, merg mai departe:
m-a facut sa zambesc faptul ca doamna rand il critica pe kant... si in acelasi timp spune "omul in sine e un scop". acestea sunt chiar cuvintele lui. cred ca rand, vorbind despre dimensiunea sociologica si politica a acestei ziceri ii da dreptate lui kant fara sa vrea (sau fara sa stie?). kant porneste de sus si ajunge la asta, rand porneste de jos si ajunge la asta. si amandoi au dreptate, in final..:) numai ca rand refuza sa treca pe la acel "sus" al lui kant care a generat zicerea ("sus" fara de care orice demers pro-individ - fie ca e sinele fie ca e altul - e steril, asa cum am aratat mai sus).
pot sa inteleg diferenta de sens in care aceasta sintagma este predicata in cele 2 sisteme. insa kant explica magistral (facand apel la acea consubstantialitate dintre grauntele din om si dumnezeu) de ce omul este un scop in sine. numai ca nu diferentiaza cum se intampla asta in cazul sinelui si in cazul alteritatii, ramanand, rigid, la enuntarea unui "trebuie" cam opresiv, care face abstractie de egoismul natural al omului. eu vin, intorc putin sensul kantian si zic (facand apel exact la consubtantilaitate cu dumnezeu a grauntelui) : " individul trebuie sa fie un scop in sine pentru sine insusi" (mai bine spus, "propriul graunte de dumnezeire din individ trebuie sa fie un scop pentru individul insusi"). unde a gresit poate kant, lasand loc unor interpretari de genul celei pe care banuiesc ca rand i-a dat-o, este ca a lasat "prea sus" acest principiu, predicandu-i, in acelasi timp, aplicarea si la alteritate si legand-o de apologia unui altruism constipat intr-o paradigma nerealista care a dat nastere exact perversitatii de care vorbeam la inceput. iar rand se strecoara, poate, fix in aceasta ditsanta prea mare intre principiu si aplicabilitatea lui, intre acel "trebuie" kantian (care se opreste in afara individului, la seamanul lui, fara sa se intoarca, "egoist", prin dumnezeu, in sinele indvidului) si, respectiv, lipsa unui "de ce trebuie" cu radacini in sinele individual realiste si prin asta pragmatice (radacini pe care principiul, ramas suspendat prea sus, le-ar gasi, repet, egoiste).
acum o sa spun unde cred eu ca rand greseste, la randu-i, avantandu-se simplist si cu capul inainte intr-un "prea jos" pe care unii l-au numit, pe buna dreptate, cred, excesiv de "pamanatesc". pur si simplu il neaga pe dumnezeu si duce totul in individ, fara sa ii mai dea sansa de iesire din sine altfel decat prin intermediul ratiunii, iar asta genereaza un alt tip de opresiune. care sunt valorile dupa care individul ,atat in sens psihologic, cat si sociologic si politic, trebuie sa se ghideze? propria-i ratiune, zice rand, iar asta duce imediat la un elitism de tip nietzcheean a carui invaliditate aproape evidenta am aratat-o mai sus. dar asta e doar un efect. dpdv al scopului, teoria nu se sustine pt ca face apel la mijloacele gresite si e confuza in ce priveste cauzele (motivatia). altfel spus, eu zic ca obiectivismul nu exista, pt ca obiectivitatea nu exista. da, de acord, absolutul poate fi cea mai perversa capcana, insa mi s epare o forma de capitulare mascata sa mergi pe alt drum decat cel in care vei intalni absolutul, doar ca eviti sa te confrunti vreodata cu deslusirea lui si efortul de a-i obiectiva (in senul aristotelic de "a actualiza") manifestarile (kant a facut invers, s-a dus fix in bratele lui dar a fost atat de "luat pe sus" incat a uitat sa se mai intoarca in sine). iar faptul ca obiectivitatea umana (ca oferita de ratiunea pura) nu exista e ceea ce spune si el (de aceea, poate, rand il uraste atat de mult). facand apologia ratiunii fara rezervele si conditionarile legate de simtire (atentie, ma refer la acea simtire a lui si intru dumnezeu in tine si in afara ta), obiectivismul ramane prizonier fara sa vrea unei simtiri "pamantesti", transformand individul intr-un animal social dotat cu ratiune si atat. nu rezolva problema, ci o neaga.
daca absolutizarea excesiva duce la pierderea din vedere a mijloacelor, relativizarea excesiva duce la pierderea din vedere a scopului si la inlocuirea lui cu un fals construct: egoism(t)ul virtuos.

wtf

veau sa devin lesbiana si sa ma indragostesc de o turcoaica tanara cu ochii mari
vreau sa devin dumnezeu si sa mor in scrierile unui neamt nebun apoi sa inviez
sa fiu Moartea, sa ii vizitez si sa ii ademenesc pe oameni, managaindu-i pe tample
sa fiu toate sunetele perceptibile din lume
sa fiu eu cea de peste 10 ani, pentru o secunda
sa fiu fluviul amazon, pentru cativa ani
de fapt, as vrea sa stau cateva zile intr-o celula cu pereti albi, un pat alb de campanie si o masuta alba
and then what?
wtf?
i will allways refuse to believe that "the emotional range of a man is the size of a nut" (as opposite to that of a woman)