In desert, in pesteri m-am retras
Inca nu sunt singura, sunt impovarata
De atata imposibilitate a realului
De care orasul colcaie
De tiparele stramte care ne chinuie fara sa-mi fie proprii
De iluzii ale unor urcusuri pe trepte de tarana moarta
Care abia ajunse in varf ii fac sa vada golul din ei
Chemandu-si, prea tarziu, suflul sfant peste treptele ramase in spate
Prizonieri ai aceleasi iluzii, confundand acel suflu
Cu zbaterile trufiei si linistirea lor efemera.
Trist mi-e sufletul, pacatuind de lacomie
Lacomia uitarii ca in fata Ta, Doamne,
Ne infatisam singuri
Iar Tu numeri doar maretia iubirii
Care construieste cu smerita cutezanta.
un film in care ma regasesc sufleteste şi spiritual, cel puţin ca aspiraţie spre devenire.
RăspundețiȘtergere