cum am fost departe de a alerga prin cimitir

Nu mai stiu care roman cu glagorie a zis ca suferinta tampeste. :D
Ziua de azi are premiul cel mare. Dupa 16 ore de stat la serviciu, in care am ramas din proprie initiativa peste program, doar-doar creierul meu se va trezi din ceata dureros de amortitoare si incetinitoare si voi reusi sa fac ceva din ce am de facut saptamana asta, am ajuns acasa si m-a apucat groaza. Groaza de stat. Pe scaun, in pat, la TV, la calculator, cu o carte in mana. Uatever. Era de stat. Ce altceva sa fac? De aseara am chef sa alerg, dupa un uichend de leguma suferinda corpul meu ma trage de maneca. Deprimata fiind, m-am uitat pe net la "sfaturi despre cum sa scapam de depresia nervoasa and stuff". Evident ca m-am regasit in toate simpomele si ca multe din chestiile date ca remediu eu deja simtisem nevoia sa la fac/mananc/beau (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut bunele instincte). Putine din ele insa chiar le facusem/mancasem/bausem (ceea ce dovedeste ca nu mi-am pierdut sfanta lene). Printre acele lucruri de care simteam nevoia de cand ma tot lupt sa accept "situatia" si nu ajunsesm sa la fac era si miscarea fizica in aer liber. Yuppy! M-am inarmat cu forte noi si vinovatie cat casa ca fumez ca nebuna si ca nu sunt genul care se duce la sala (am fost de 2 ori in viata mea "la sala" si mi se pare absolut sinistru sa transpir intr-o incapere unde inca alti 20 de oameni mai transpira si miroase a plastic, unde am senzatia ca fac parte dintr-o gloata de idioti care alearga nicaieri de bezmetici sau muncesc din greu pe un ogor inexistent si se lupta cu niste bucati de fier destinate suplinirii unor miscari pe care stramosii nostri le faceau, saracii, ca trebuia, nu ca sa lucreze grupa "x" de muschi. In fine, mi se pare foarte trista ideea mersului intr-un loc special amenajat si cu un feeling artificial si de neon ca sa faci una din cele mai firesti, dar mai rar intalnite chestii: miscare fizica. Ca vita la adapat sau Rondul de noapte like feelings imi trezesc "mersul la sala". Drept urmare, sunt o fana a miscarii in aer liber - asta daca e musai de miscare..:D).
In cazul meu, in seara asta, era musai, ca altfel innebuneam incremenita in hatisul propriei depresii. Buun.. In transa disperarii de static, m-am apucat sa ma uit pe net la harti ca sa gasesc un parc aproape de mine in care sa ma duc de nebuna sa ma plimb, alerg, fac tumbe, dau cu capu de copaci, orice. (Stau de juma de an in zona asta si cel mai apropiat parc pe care il stiu, suficient de mare pentru alergat, e destul de departe cat sa nu ma pot duce acolo pe jos).
Vad pe o harta un petic verde destul de aproape de intersectia pe langa care locuiesc. "Ce parc sa fie asta, asa aproape de mine si maricel?" Mai deschid o harta, pe care, de data asta, erau scrise si denumirile chestiilor. Si in felul asta am aflat (sau reamintit) ca, pe multe harti, parcurile sunt figurate la fel ca si cimitirele. Ei... m-am simtit mai blonda si mai absurda ca de obicei :))
Rezultatul? Maxim 5 minute, cred, de cateva miscari aerobice si anaerobice prin casa. Dar tot a fost ceva. Cred ca daca in perioada asta as fi un copil, as fi un copil isteric, care loveste cu picioarele. Am atata energie negativa in picioare..:)) Simt nefericirea in muschii femurali. Si vibratiile lucuruilor pe care le ating, le simt in oase. Moartea din suflet se trateaza cu sport, vitamine si diverse ceaiuri. Ce trist!:))
Maine imi iau vitamine si in uichend ma duc la munte.